Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Omul e dator in fatza conshtiintzei sale sashi cunoasca trecutul. Ce-ar fi sa inceapa cu propriul nume? Incercatzi shi va asigur k vetzi avea surprize dintre cele mai interesante! Iata ce am aflat eu cercetand istoricul numelui meu.

In arhiva Primariei din Pancota, intaia atestare a numelui Funeriu e din 1746, cu exact 200 de ani inainte de anul nashterii mele. Sa incep cu grafia. Stramoshul meu indepartat este inregistrat, in ortografia maghiara a vremii, Funyer Lup. Ce ne spune astazi aceasta atestare? Intai shi-ntai k n-ul urmat de y se pronuntza „moale", k gn-ul francez din ligne, signe sau italian din signora ori, daca vretzi, ñ-ul spaniol din sueño (cf. piesa lui Calderon de la Barca, La vida es sueño = Viatza este vis.) Daca acel n s-ar fi pronuntzat dur, k in Muntenia shi k in limba culta, functzionarul maghiar ar fi scris Funer, ori poate Funier, nu Funyer. Astazi, pronuntzia regionala a consoanei n este evitata sau chiar necunoscuta de generatziile mai tinere, insa este obishnuita in vorbirea neaosha a celor mai in varsta^[1]: mañe, viñe, tzañe, pentru maine, vine, tzine etc. Mai aflam, urmarind listele cu nou-nascutzi, k prenumele Lup shi Urs, disparute complet astazi, se bucurau de o anumita frecventza in epoca. Ele s-au pastrat insa pana in zilele noastre doar k nume de familie, dovada variantele: Lup, Lupu, Lupea, Lupoi, Lupescu, Lupulescu (plecand de la lup) shi Ursu, Ursache, Urseanu, Ursoi, Ursoiu, Ursulescu (plecand de la urs)^[2].

Acum 200 de ani, romanii traitori in Ardeal, cei mai multzi neshtiutori de carte, erau prea putzin sensibili la inregistrarile administrative de prin primarii. Tatal meu, Funeriu Petru, nascut in 1911, deci in Ungaria de atunci, nu era cunoscut in comuna cu numele nostru de azi, ci i se zicea: Patru lu’ Pavalu’ Iancului, ceea ce voia sa spuna k Petru, este fiul lui Pavel shi nepotul lui Iancu. Sa se remarce aici faptul k genitivul actual lui Iancu era Iancului, k in versurile populare :

Pe drumul Feleacului

Trec carale Iancului.

Abia dupa Marea Unire din 1918, prin anii ’20 ai secolului trecut, primariile au inceput sa inregistreze numele satenilor intro ortografie romaneasca, dar shi aceea aproximativa. Pe certificatul de nashtere al tatalui meu, emis de noua administratzie abia in 1925, numele apare modificat in Funeri Petru. A disparut acel y inexistent in cuvintele romaneshti, a aparut in schimb un i final, pentru k in vorbirea locala numele de meserii (nomen agentis, in lingvistica) se rosteau cu un ĭ final moale, nesilabic: invatzatorĭ, rotarĭ, notarĭ, morarĭ (atentzie: la singular!).

Imediat dupa Dictatul de la Viena (1940) administratzia din Ardealul neincorporat Ungariei Mari, cum a fost cazul comunei Pancota, a facut tot posibilul pentru a romaniza numele proprii. Eliberand un nou buletin de identitate, functzionarul de la primarie a adaugat un u final, crezand k, in felul acesta, probeaza net originea romaneasca a familiei noastre. Asha s-a ajuns la actualul Funeriu. Interesant e k, achizitzionand un lot de pamant, in 1937, pe actul de proprietate este trecut Funeri Petru, ceea ce mia produs neplaceri la succesiune, cand un notar scrupulos mia cerut sa declar pe propria raspundere k Funeri Petru este acelashi cu Funeriu Petru.

Grafia de la 1746 mai spune ceva, anume k acest patronim il desemneaza pe meseriashul care impleteshte funii. In graiul din Pancota termenul funie (lat. funis) este necunoscut; adesea i se spune shtreang (din germ. Strang), iar meseriashului i se spune shtrengarĭ, fara conotatzia cunoscuta. Asta inseamna k, pe la 1746, stramoshul meu era venit la Pancota intro zona in care shtreangului i se spunea funie. Stramoshii lui Funyer Lup, ashadar, nu erau pancotani!