Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Imi dau seama k multzi dintre cei care ma citesc se intreaba de ce ma raportez atat de des la limba latina din moment ce scriu despre cuvinte romaneshti. Este o intrebare fireasca care miau pus-o shi studentzii mei in orele de istoria limbii romane de la Facultatea de Litere aradeana. Am relatat un asemenea episod mai inainte. Le-am explicat studentzilor k romana este chiar latina, dar o latina care a suferit transformari importante de-a lungul a doua milenii de existentza neintrerupta. Am adus argumente doveditoare shi am citat in acest sens opiniile unor nume celebre ale lingvisticii romaneshti precum, intre atatzia altzii, Sextil Pushcariu, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, G.I. Tohaneanu; nu iam uitat pe marii lingvishti straini k Giacomo Devoto, Wilhelm Meyer-Lübke sau Carlo Tagliavini, care au sustzinut la unison ideea continuitatzii latinei in intregul areal romanic. Referindu-se strict la romana, lingvistul suedez Alf Lombard afirma textual k aproape tot ce este esentzial in romaneshte se explica prin limba latina. Am importat noi numeroase cuvinte de la popoarele cu care am intrat in contact, e drept, dar pana la urma le-am latinizat (sau romanizat, e totuna) pe toate. Cand am adoptat un cuvant de origine slava, turca, maghiara sau germana, fondul nostru latin l-a „prelucrat” in asha fel, incat el a devenit in scurt timp romanesc. S-ar putea spune, apeland la jocul inocent al paronimiei, k adaptarea a dublat cu succes adoptarea.

Am relatat pe larg in preambul (supra, p. 16 shi urm. shi p. 26) patzania cu instalatorul meu care voia sa scoata din vocabularul limbii romane cuvantul bormashina pentru cai nemtzesc. Am incercat sai explic k, integrandu-se perfect in morfologia limbii romane, el a devenit cuvant romanesc. Nu l-am convins. Nu m-a crezut nici cand am gasit impreuna cuvantul inregistrat in DEX la litera b. Am incercat cu alte exemple. I-am aratat o carte cu o frumoasa coperta shi iam spus: „vedetzi, cuvantul coperta e din italianul coperta. Nu vi se pare k ar fi nepotrivit sai spunem, pe romaneshte, imbracaminte de carte?” Profit in continuare de faptul k avea la gat o cravata (din intamplare bordo). Arat spre cravata shi-i spun: „acum vreo doua sute de ani, tinerii romani s-au intors in tzara de la Paris legatzi la gat cu o esharfa subtzire care o numeau cravata. Obiectul in sine, necunoscut in TZarile Romane, ia iritat pe boierii de atunci, dar parca mai mult ia suparat cuvantul in sine, cravata, care au intzeles ei cai francez^[1], nu romanesc. Vrand-nevrand, au acceptat obiectul vestimentar, dar n-au acceptat cuvantul shi atunci s-a gasit unul sai spuna romaneshte de-gat-legau! Cum ar fi sa zic k atzi venit sa-mi reparatzi zavorul (nu yala) cu un de-gat-legau roshu inchis la grumaz?”. L-au amuzat explicatziile mele, dar de lamurit nu l-am lamurit din moment ce, la finalul lectziei, mia trantit irefutabila concluzie: „vad eu bine k nu prea iubitzi limba romana, dom’ profesor”.

Cunosc oameni asemenea meshterului meu. Ei sunt patriotzi. Ei sunt gata sa sara in ajutorul limbii romane. SHi atunci cand nu le-o cere nimeni. Ei n-au aflat k limba shtie sa se apere singura. SHi nu iau intzeles uimitoarea capacitate integratoare: primeshte oaspetele strain, dar il toarna in matritzele gramaticii sale. Daca musafirul se supune, ramane, daca nu, pleaca el singur. Asha face limba romana de 2000 de ani. Fara sa osteneasca.