Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Pacatele limbii. A fost publicat in Romania literara, nr. 31/2007

Am putut constata, in mai multe rinduri, cit de recente sint normele explicite ale romanei literare shi cit de putzin pot corespunde ele variatziilor care le cunoshtea uzul in limba mai veche. Un caz interesant il constituie constructzia prepozitzionala a pronumelui relativ care, cu functzia de complement direct: „cartea care tziam dat-o”. Norma literara este in acest caz cit se poate de clara: pe face diferentza intre pozitzia de complement direct shi cea de subiect („cartea care e pe masa”) shi prezentza sa este considerata k obligatorie. Constructziile fara pe sint marcate socio-cultural, facind parte dintre acele gresheli care i descalifica pe vorbitori, pentru k indica un nivel scazut de instruire shi de cunoashtere a limbii corecte. Citziva politicieni contemporani sint ironizatzi pentru folosirea lui care: la unii gresheala apare k fireasca, potrivita cu profilul lor prea putzin cultural; la altzii, e resimtzita cu dezamagire, k o surpriza neplacuta.

De fapt, tendintza populara de a nu respecta norma de utilizare a secventzei care nu este deloc o noutate. Dimpotriva, s-ar putea spune k norma s-a constituit in ciuda tendintzelor contrarii, foarte vechi. In textele de la mijlocul secolului al XIX-lea, exemplele de complement direct fara pe se gasesc cu mare ushurintza: „shtiintzi deosebite, care nu le cunoshtea el” (Anton Pann, Archir, 1854); „acele care nu shtii le voi spune acuma” (Alauta romaneasca, 1837); „munca campului, care o fac la vreme” (D. Golescu, Insemnare a calatoriei mele); „nu ieshea nici un calendar care sa nu-l aiba el intai, nici o carte bisericeasca care sa n-o cumpere, nici o traductzie care sa nu puie sa i-o pescrie” (C. Negruzzi, Cum am invatzat romaneshte) etc.

Primele noastre gramatici nu recomanda folosirea lui care; cel mult, unele indica declinarea relativului shi marcheaza cazul acuzativ prin prepozitzie („Ac. pre carele / pre carea etc.”). Exemplele din cuprinsul textului contzin, insa, shi utilizari fara pe. In Gramatica romaneasca a lui Diaconovici Loga (1822), unul dintre citatele ilustrative contravine regulii de azi: „sunt vistierii, care nu le poate rapi furul” (p. 158). Timotei Cipariu (in Gramatica din 1869) nu descrie constructzia cu pe, iar exemplele sunt irelevante, pentru k nu contzin utilizari ale relativului k obiect direct. Nici chiar la mijlocul secolului XX, in Gramatica lui Al. Rosetti shi J. Byck (editzia a II-a, din 1945), nu se exprima o atitudine normativa clara; autorii ofera mai curind o descriere neutra shi obiectiva a diversitatzii de registre: „in limba vorbita”, care e invariabil shi chiar constructzia cu prepozitzie e evitata. Se spune „lucrul care l-am luat” in loc de „lucrul care l-am luat” (p. 146). Regula explicita shi condamnarea constructziei fara pe apar de-abia in Gramatica limbii romane (Gramatica Academiei) din 1966: de aici se vor raspindi rapid, prin shcoala shi prin diverse lucrari normative.

Pe de alta parte, asha cum se observa shi din exemplele de mai sus, care in acuzativ este aproape intotdeauna dublat de forma neaccentuata a unui pronume (care o vezi, care le shtii etc.): in vorbirea populara, aceasta dublare este suficienta pentru a dezambiguiza constructzia, indicand cazul shi functzia.

In lingvistica romaneasca, Magdalena Vulpe a sustzinut ideea k sintaxa populara a relativului nu trebuie vazuta k o eroare regretabila a „vorbirii neingrijite”, k un anacolut shi nici k manifestare a unei tendintze moderne de simplificare a flexiunii. K foarte buna cunoscatoare a graiurilor romaneshti, a textelor dialectale, autoarea a descris in cartea sa, Subordonarea in fraza in dacoromana vorbita (1980, reluata in Opera lingvistica, III, Cluj-Napoca, Clusium, 2006), k shi intrun articol din 1975, „Note privind sintaxa relativului care” (reprodus in Opera lingvistica, I, 2004), ideea a „doua gramatici”: una, culta, care recomanda marcarea prin pe shi (pentru celelalte cazuri oblice) flexiunea; alta, populara, bazata pe folosirea invariabila shi fara prepozitzie a relativului. Magdalena Vulpe constata, de pilda, k, in corpusul autentic popular care l-a utilizat, constructzia care nu apare nici macar o data! Comparind situatzia din romana cu fenomene asemanatoare din alte limbi, autoarea afirma k cele doua constructzii au existentza paralela: „In loc sa vedem in constructzia cu pronume invariabil o degradare a pronumelui relativ cu functzie sintactica marcata, ni se pare mai rezonabil sa consideram k, inca dintrun stadiu foarte vechi al romanei, cele doua aspecte discutate au cunoscut o existentza paralela. Pe masura ce o norma a limbii scrise s-a stabilit prin opozitzie cu norma orala, cele doua constructzii concurente s-au specializat, fiecare devenind simptomatica, deci normala, pentru unul dintre cele doua niveluri functzionale” (I, 336).

Prin cele de mai sus nu sugerez, citushi de putzin, k ar trebui sa acceptam constructzia fara pe, in temeiul vechimii shi al raspindirii ei; dimpotriva, cred k pe trebuie sa ramina o marca necesara de diferentziere intre vorbirea populara, spontana, shi limba culta, supravegheata, supusa unor constringeri suplimentare. Dar cunoashterea istoriei unui fenomen ne poate ajuta sai intzelegem mai bine prezentul.