INTRODUCERE

In vorbire se stabilesc raporturi logice intre cuvinte, grupuri sintactice shi propozitzii care formeaza unitatzi aparte din punctul de vedere al intzelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea omeneasca foloseshte, in afara de procedeele gramaticale, pauzele, intonatzia shi intreruperea shirului comunicarii.

Exprimarea in scris necesita intrebuintzarea unor mijloace grafice cu ajutorul carora sa poata fi redate aceste din urma procedee. Astfel se explica crearea punctuatziei - un sistem de semne conventzionale care au rolul de a marca in scris pauzele, intonatzia, intreruperea cursului vorbirii.

Semnele de punctuatzie au caracter conventzional, pentru k forma lor nu e ceruta de natura contzinutului exprimat. De altfel, initzial, cateva dintre ele puteau fi folosite unul in locul altuia. Incetul cu incetul s-a ajuns insa la generalizarea intrebuintzarii unui anumit semn de punctuatzie pentru o anumita situatzie. Fixata prin traditzie, folosirea semnelor de punctuatzie, cu valori bine precizate, a devenit indispensabila pentru totzi cei care vor sashi exprime clar gandurile in scris. Daca se observa totushi o oarecare lipsa de consecventza in folosirea lor, aceasta se datoreshte faptului k, uneori, procedeele gramaticale sunt suficiente pentru a exprima raporturile dintre unitatzile de intzeles ale vorbirii. In general insa folosirea greshita sau omiterea semnelor de punctuatzie duce la confuzii shi la denaturarea contzinutului comunicarii.

Necesitatea de a exprima cat mai clar ideile in scris, pentru k ele sa fie mai ushor shi deplin intzelese, a facut sa creasca in ultima vreme interesul pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuatzie.

Cunoashterea tuturor situatziilor in care se impune folosirea unui anumit semn de punctuatzie duce la stabilirea unor reguli de punctuatzie, de elaborarea carora se ocupa capitolul de fatza.

Uneori semnele de punctuatzie pot fi intrebuintzate pentru a scoate in relief anumite valori stilistice. In asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor de punctuatzie ramanand la aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu totushi k semnele de punctuatzie cu functziune stilistica sa nu contravina regulilor bazate pe necesitatzi gramaticale.

***

Semnele de punctuatzie au fost folosite, la inceput, pentru a marca limita dintre cuvinte. Le intalnim, cu aceasta valoare, in documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine^[1], in partea scrisa cu caractere etrusce, fiecare cuvant este urmat de doua puncte (:); in partea scrisa cu caractere latine, cuvintele sunt despartzite prin punct (.).

Forma semnelor de punctuatzie a variat foarte mult de-a lungul timpului. Intro inscriptzie din Atena (450 i.e.n.), cuvintele sunt separate prin cate trei sau patru puncte. Aceste puncte sunt ashezate in linie dreapta verticala (⋮), in triunghi (∴), in careu (::) sau in romb (⁘). In alte inscriptzii greceshti, in locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi, ramuri, inimi, cruci. Dupa sigle (litere care alcatuiesc o prescurtare) apare adesea un romb sau un X.

In inscriptziile latine, cel mai frecvent semn de punctuatzie este punctul rotund (.). Cel mai vechi insa este punctul de forma patrata (■). Alte semne de punctuatzie care apar sunt: ´(in inscriptziile ingrijite), / (mai rar), nishte desene in forma de frunzulitze (incepand din epoca lui August shi pana intro perioada destul de recenta) shi, in mod neobishnuit, semne de o forma cu totul originala, k, spre exemplu, o pasare. In felul acesta, semnele de punctuatzie au ajuns sa fie un mijloc de ornamentatzie; de aceea se puneau uneori dupa fiecare silaba.

Cel mai folosit semn de punctuatzie a fost punctul alb (°) sau negru (•), care putea fi intrebuintzat shi k semn de abreviere, dupa initziala unui prenume sau dupa un cuvant prescurtat prin una ori mai multe litere.

In general, toate aceste semne de punctuatzie, indiferent de forma, aveau rolul de a despartzi intre ele cuvintele (intregi sau prescurtate). Spre deosebire de celelalte, punctul, asha cum am aratat mai sus, era intrebuintzat shi k semn de abreviere.

Aristofan din Bizantz (secolul al II-lea i.e.n.) este primul care a folosit semnele de punctuatzie pentru a delimita unitatzile de intzeles: punctul perfect (˙), corespunzator punctului nostru, subpunctul (.), marcand suspensia unei fraze neterminate, shi punctul mediu (·), corespunzator virgulei noastre.

Sistemul lui Aristofan din Bizantz a avut o larga raspandire, dar nu s-a generalizat. Deshi a inceput sa se invetze in shcoli, punctuatzia lui a fost putzin pusa in practica. Copishtii nu o foloseau.

Primele manuscrise care au semne de punctuatzie dateaza aproximativ din secolul al VIII-lea e.n. Semnele de punctuatzie au continuat insa sa fie variate, atat k forma, cat shi k intrebuintzare.

Abia o data cu descoperirea tiparului s-a nascut punctuatzia moderna, cu semnele care le folosim shi azi: punctul, virgula, punctul shi virgula, semnul intrebarii shi semnul exclamarii. Aceste semne s-au generalizat in scrierea tuturor limbilor, cu cateva exceptzii. De pilda, in texte scrise in limba greaca veche shi moderna, se folosesc, intre altele, urmatoarele semne: punctul superior (•), care are valoare de punct shi virgula sau de doua puncte; punctul shi virgula, care corespunde semnului intrebarii din sistemul nostru.

***

K shi in alte scrieri, cel dintai semn de punctuatzie folosit in scrisul romanesc este punctul. El apare in cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atat in limba slava, cat shi in romaneshte.

La inceput, punctul nu marca numai sfarshitul de fraza, ci separa shi propozitziile din interiorul unei fraze, uneori chiar grupuri de cuvinte shi cuvinte izolate. Virgula apare sporadic, cu functziunea care o are astazi, din secolul al XVI-lea, confundandu-se insa uneori cu punctul.

Tot in secolul al XVI-lea incepe sa apara, dupa modelul scrierii greceshti, semnul intrebarii redat prin punct shi virgula. Aceasta particularitate staruie pana in pragul secolului al XVIII-lea, dar intre timp, inca din secolul al XVII-lea, se introduce shi semnul intrebarii asemanator cu cel de astazi. In unele tiparituri, cele doua semne de intrebare alterneaza.

Faptul k semnul intrebarii se pune abia la sfarshitul propozitziilor shi al frazelor interogative creeaza dificultatzi pentru cititor. Cand cineva ishi exprima gandurile in scris, sensul interogativ al constructziei este prezent in mintea lui inca de la inceputul propozitziei sau al frazei. Situatzia se schimba insa cand altcineva citeshte aceasta constructzie. Pentru a remedia acest neajuns, in scrierea spaniola, in afara de semnul intrebarii pus la sfarshitul propozitziilor shi al frazelor interogative, se pune unul shi la inceput, de asta data in pozitzie rasturnata. SHi in scrierea noastra semnul intrebarii inainte de propozitziile interogative apare sporadic in cateva texte din secolul al XX-lea, k urmare a influentzei spaniole.

Doua puncte incep sa apara in secolul al XVII-lea, fie pentru a anuntza o citare, fie pentru a introduce o enumerare sau o explicatzie.

Semnele citarii de tip actual se intalnesc intai in tipariturile ardelene ale secolului al XVII-lea; in principate se folosesc, in aceeashi epoca, pentru a cuprinde citarea, parantezele. Acestea insa au shi functziunea parantezelor de azi: explicatzii, cuvinte incidente, indicatzii bibliografice.

Punctuatzia completa, asha cum se foloseshte astazi, apare abia la inceputul secolului al XIX-lea, mai intai in cartzile tiparite in Transilvania shi apoi in cele din principate. Sub influentza tipariturilor, punctuatzia ajunge sa fie aplicata apoi shi in scrisul de mana.

Note