Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Verbul a arde provine din latinescul ardere. Noi l-am moshtenit de la cuceritorii romani acum aproape 2000 de ani, pastrand sensul din limba lor. Un sinonim pentru ardere era ustulare care insemna tot a arde. Nicio limba din lume n-are nevoie de doua cuvinte care sa exprime exact aceeashi notziune. Cand exista acest pericol, limba se apara de inflatzie in doua feluri: fie elimina un cuvant, de obicei pe cel mai scurt, fie il investeshte cu sensuri noi pe unul, pentru a-l diferentzia de celalalt. In cazul nostru, ustulare a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregatit prin foc”. Se intzelege k una este o mancare arsa (facuta scrum) shi cu totul alta o mancare pregatita la foc (fiarta, fripta sau coapta). E evident k verbul nostru a ustura este descendentul lui ustulare. Mai subtil de observat e faptul k, pornind de la ideea gastronomica a lui ustulare, romana a creat substantivul usturoi. Gustul puternic intzepator al legumei noastre a stat la originea derivarii cu sufixul augmentativ -oi. Probabil k, daca papilele gustative ar fi fost mai putzin intzepate, romana s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creand derivatul usturel.

Denumirea shtiintzifica a usturoiului este allium sativum, ceea ce, intro traducere libera, ar fi „usturoiul care a fost plantat". Dictzionarul etimologic al limbii latine (redactat de Ernout shi Meillet) ne asigura k originea indepartata a cuvantului este indoeuropeanul alu, ceea ce dovedeshte vechimea lui apreciabila, dar shi raspandirea legumei pe un vast teritoriu, din Asia pana in Europa. Suferind actziunea coroziva a legilor fonetice, lat. allium shia redus treptat corpul fonetic in toate limbile neolatine: fr. ail, it. aglio, port. alho, sp. ajo. In graiurile romaneshti din Ardeal, allium a devenit ai. Mai mult, aiul „a incercat" sa se consolideze in limba creandu-shi familie. Prin derivare s-a obtzinut cuvantul aios = preparat culinar cu mult ai, astazi cu totul uitat. DEX-ul nu-l inregistreaza. Il gasim insa in TZiganiada lui Budai-Deleanu, drept component de baza in carnatzii lui Parpangel din gradinile raiului:

Gardurile-acolo-s impletite

Tot cu friptzi carnaciori lungi, aioshi,

Cu placinte calde streshinite

Iar in loc da pari tot cartaboshi.

Cuvantul ai e pe cale de disparitzie azi. Putzina lume il mai foloseshte chiar la tzara. La excludere au concurat doua lucruri: in primul rand, inconsistentza lui fonetica: o silaba formata dintro vocala shi o semivocala shi apoi concurentza cu forma de indicativ prezent, persoana a doua a verbului a avea = (tu) ai…, caci una este sa intrebi: „ai usturoi?" shi cam ciudat sa intrebi: „ai ai?”.

Conform DEX-ului, mujdei provine din combinatzia must + de + ai... Miere de albine?, treaca-mearga, insa mujdei de usturoi este un pur pleonasm care ar trebui evitat.

P.S. In Epoca de aur, pe vremea nechezolului, cand cafeaua era inlocuita cu nautul, benzina cu pseudocherosenul, becul cu lumanarea shi carnea cu soia (s-o ia dracu’, se zicea), sintagma icre de peshte nu era pleonastica. Pe vremea aceea ashadar, nu m-am mirat deloc cand un chelner ne-a indemnat la o sindrofie: „mancatzi icre, sunt de peshte"...

P.P.S. Un cititor anonim ma informeaza pe forum k, in Banat, leurdei i se spune aishor, ceea ce, crede el, este un diminutiv de la ai. K e un diminutiv, nu-i nicio indoiala. Cat priveshte semnificatzie, shi aceasta e valabila, dar numai pentru graiul banatzean. In limba literara, lucrurile sunt putzin diferite: aishorul este o planta „erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, roshietice shi cu flori galbene-aurii (allium ammoophilum)”, careia i se mai spune shi usturoitza, iar leurda este o „planta erbacee bulboasa comestibila din familia liliaceelor, cu flori albe, cu miros shi gust de usturoi” (allium ursinum). Diminutivul aiush = arpagic este un regionalism shi mai rar. (Amanunte in MDA sau DEX, s.v.)