un studiu de Dan Alexe

Romana se inrudeshte cu albaneza intro masura mult mai mare decit o accepta traditzional lingvistica shi istoriografia din Romania. Ceea ce nu s-a spus inca pina acum este k fondul latin al celor doua limbi, la origine surori, este identic shi k procesul latinizarii lor a fost simultan, urmind acelashi mecanism.

Rezumat al studiului care l-am publicat in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucureshti, Nemira, 2001 shi care sint pe cale de a-l extinde, cu o argumentatzie mult mai dezvoltata.

„Stapine, stapine, mai cheama sh-un cine”

Cum se explica k numele de localitatzi, chiar din muntzii unde se pretinde k am stat un shir de veacuri, sunt de origine straina shi mai ales slava? Cum se explica, cu un cuvint, o multzime de lucruri neexplicabile cu teoria simplista a istoricilor noshtri? (PANU 1910, vol. II, p.10)

Lingvistica este unul din instrumentele esentziale ale istoriei religiilor, culturii shi mentalitatzilor. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generatzii de romani s-a identificat cu aceasta disciplina, nu era un lingvist in sensul concret de „persoana care studiaza limba, regulile ei de dezvoltare shi legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru ashi sprijini afirmatziile, asha cum a facut-o in celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor in care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare shi mai necontroversate in acea vreme. Astazi, in schimb, ele pot fi ushor contestate in concluzia lor, asha cum e contestata acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului „tripartit”, teoria trifunctzionalitatzii societatzii indo-europene primitive.

K lingvist amator, Eliade era „angajat”. Abordind episodic chestiunea originii limbii romane, el a continuat acel misticism lingvistic shi cultural ce impregneaza texte precum Destinul culturii romaneshti, din 1953 (reluat in ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului shi implicit a limbii romane sub aspectul unei fatalitatzi shi al unui tot organic, k o tragedie asumata de romani shi, din nenorocire, ignorata de restul lumii: „Putzine neamuri se pot mindri (sic!) k au avut atita nenoroc in istorie, k neamul romanesc.” (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun in perioada interbelica, il anticipa pe cel care avea sa devina ideologia dominanta a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogata filozofic care Noica o descoperise a fi inzestrarea lingvistica naturala a romanilor” (VERDERY 1994, p. 299).

Sigur, e mai comod sa scrii k limba shi cultura romana au o „dimensiune orphica shi zamolxiana” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) shi sa practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistica” patriotica shi izolatzionista, decit sa studiezi, fara prejudecatzi politice sau culturale, relatziile limbii romane cu celelalte limbi din Balcani, in special cu cea care ia fost cea mai apropiata in epoca formarii shi care poate furniza cheia originii poporului roman: limba albaneza. Relatziile de rudenie ale romanei cu albaneza sint sistematic minimalizate de lingvishtii romani, care reduc in mod traditzional inrudirea la una pur lexicala shi inca shi acolo la numai citeva zeci de cuvinte. Din dorintza de a sublinia deosebirile dintre cele doua limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide daca albaneza e o limba coboritoare din ilira, pe cind daca, shi indirect romana, ar prezenta mai degraba elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). In realitate, ignoranta aproape totala in care ne aflam in legatura cu particularitatzile ilirei shi ale tracei nu ne permit sa tragem nici un fel de concluzie.

Pentru lingvishtii romani de ieri shi de azi albaneza a ramas un idiom strain, suspectat, privit cu un soi de oroare neincrezatoare. In aceasta omisiune prin tacere a intelectualilor shi specialishtilor romani intervine teama dintotdeauna de a se arata balcanic, teama combinata cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecintze” (CULIANU 1995, p. 169). SHi, desigur, spaima k s-ar putea (sa ne fereasca Dumnezeu) sa se creada k romanii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade insushi nu concepea o adevarata apropiere, o comparare a romanilor cu albanezii decit k pe un lucru rushinos, de ocara, de care singuri sint responsabili romanii, prin inapoierea lor cronica. Romania, scria el retoric intrun moment de autoflagelare, „ishi merita soarta intre Paraguay shi Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).

In realitate, relatziile trecute ale romanei cu albaneza au fost mult mai intime decit au vrut sa o recunoasca vreodata lingvishtii shi istoricii romani. Discursul dominant ramine insa shi astazi cel practicat in vremea lui de Eliade, care califica romana drept un „miracol”, dind exemple cum ar fi acela k e singura limba romanica in care s-a pastrat articolul enclitic: „se spune in romana lup, lupul, lupului, etc. exact k in latina lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe insa de a fi un „miracol istoric”, romana este o limba neolatina care, printrun proces de convergentza, s-a modificat structural devenind o limba balcanica. Bulgara shi macedoneana – limbi slave – au trecut prin acelashi proces. Romana shi albaneza nu sint ashadar singure in aceasta situatzie. Ele formeaza impreuna cu bulgara, macedoneana, shi intro mai mica masura sirba shi greaca moderna ceea ce a fost numit o „uniune lingvistica”, sau „uniunea lingvistica balcanica”. Conceptul a fost avansat de lingvishtii Weigand shi Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). In Romania, insa, cu rare exceptzii, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistica balcanica” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre romana shi celelalte limbi balcanice s-au vazut in general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingvishtii locali le-au respins prin argumente care in conceptzia „clasica” pareau de nezdruncinat, ex.: „romana nu se diferentziaza structural de celelalte limbi romanice printro trasatura nelatina, ci prin restructurarea elementelor latine insashi” (sic! MACREA 1971, p. 41). Intre timp, insa, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergentza” a limbilor. Trubetzkoi propusese deja aceasta teorie a convergentzei, dind k model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicata la studiul limbilor indo-europene in ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).

Tipologic, romana nu este astazi altceva decit o limba balcanica, al carei vocabular de origine latina de-abia daca-l depasheshte cantitativ pe cel al albanezei shi a carei gramatica a devenit identica cu cea a albanezei shi a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat k articolul enclitic care el il pomenea este, la rindul sau, o trasatura lingvistica balcanica: atit romana shi albaneza, cit shi macedoneana shi bulgara, poseda un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multa vreme, alaturi de exemplele contrarii, precum faptul k structura verbala shi sistemul pronominal al limbii romane sint de provenientza latina, ceea ce nu este cazul in albaneza shi cu atit mai putzin in limbile slave de sud. Tipologic, insa, in ceea ce priveshte sintaxa shi structura frazei, romana, albaneza shi macedoneana sint limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Romana e apropiata de albaneza nu numai prin acele doua duzini de cuvinte „moshtenite din substratul comun”, cum sint miez, viezure, varza, barza, etc. In realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii romane e comuna romanei shi albanezei.

Sigur, unii termeni provenitzi din latina se intilnesc numai in romana, dar albaneza poseda, la rindul sau, latinisme care nu exista in romana, sau care au disparut. Mai mult, evolutzia fonetica similara a latinismelor in romana shi in albaneza indica imprumuturi simultane shi identice, ceea ce nu se explica decit prin convietzuirea, prin locuirea intrun spatziu comun a vorbitorilor acestor doua limbi. De altfel, multzi termeni s-au indepartat mai mult in romana de forma lor latina initziala: alb. lepur, din lepor, -em, fatza de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, fatza de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, fatza de rom. sat (vezi insa „in padurea sfinta a ta shi in toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiana, apud NOICA 1996, p. 219).

De fapt, dupa cum o voi arata in acest articol, institutzii shi concepte atit de importante pentru spiritul culturii romane, cum sint cuvint, stapin, vatra se explica, chiar shi atunci cind sint moshtenite din latina (cuvint), sau din fondul comun indo-european (vatra), numai prin intermediul limbii albaneze shi numai printrun lung trecut comun al vorbitorilor celor doua limbi. O serie de altzi termeni care i credem romaneshti sint pure albanisme ramase in limba in urma lungului contact intens fara de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.

Albaneza pare sa se fi desprins de romana prin faptul k ea a fost latinizata numai partzial. (Trubetzkoi o numea, de altfel, o limba „semi-romana”, adica latinizata numai pe jumatate; TRUBETZKOI, 1987, p. 47.) Aceasta latinizare neterminata a albanezei, deshi masiva, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cind in romana fuziunea lingvistica a mers mult mai departe, cuprinzind intregul sistem pronominal shi structura verbului.

Discutzia, de un secol shi jumatate incoace, este foarte apriga intre filologii romani, care pina acum nu au vazut, sau nu au vrut sa vada aceea k pe linga toate trasaturile comune binecunoscute, shi care lingvistica romaneasca incearca in general sa le minimalizeze, cele doua limbi, romana shi albaneza, mai sint unite shi prin fondul lor latin comun. De exemplu, in capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei shi romanei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupeaza (urmindu-l aici pe H. Mihaescu) aceste „cuvinte comune” in patru categorii, dintre care prima, cea mai importanta, cea care contzine cuvintele latine pastrate atit in albaneza cit shi in romana, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sint, cu exceptzia lui aer, aur shi argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorintza de a dovedi k asemanarile lexicale romano-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir shi k nu e nevoie sa se presupuna un contact geografic recent sau indepartat intre vorbitorii celor doua limbi, Russu prezinta shi o lista de termeni „autohtoni in romana dar care lipsesc in albaneza” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care in realitate o buna parte se explica imediat prin albaneza, pe cind altzii prezinta asemanari evidente cu termeni similari din aceasta limba, chiar daca diferentzele in fonetism au nevoie de unele explicatzii. Pe deasupra, unii termeni sint prezentzi in mod abuziv in aceasta lista, de ex. barza sau mire, a caror origine albaneza este neindoielnica. Alte cuvinte au un corespondent imediat in albaneza: zar, zara, caciula, iar altzii, „fara etimologie”, precum bordei, se explica de indata: borde = „gaura” in albaneza. La fel de sistematic, Russu reduce numarul termenilor autohtoni comuni romanei shi albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include shi caciula, prezentat de el mai inainte k inexistent in albaneza, iar pe de alta parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/„Sa zbor pe minunatele inaltzimi.” Esad Mekuli in PODRIMJA shi HAMITI 1979)

Nimeni nu a cautat pina acum sa repertorieze in profunzime fondul lexical latin comun romanei shi albanezei, probabil pentru k rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atenta ne va arata insa k romana shi albaneza sint doua limbi care provin dintrun trunchi comun, separarea producindu-se in momentul in care latinizarea unei populatzii (stramoshii romanilor) a fost impinsa pina acolo unde ea a cuprins shi sistemul verbal, precum shi pe cel pronominal, pe cind albaneza a ramas in stadiul unei masive latinizari lexicale, comparabile cu valul irezistibil de frantzuzisme shi latinisme introduse in engleza dupa cucerirea normanda. Dar, convietzuirea celor doua popoare de agricultori shi pastori seminomazi a continuat shi dupa aceasta latinizare inegala, dovada numarul mare de albanisme ramase in romana fara a mai fi intzelese.

Concordantzele fonologice

Exemplele care le voi prezenta sint schematice, sumare, in limitele acestui articol. Dupa o ruptura geografica shi culturala greu de situat in istorie, cele doua limbi au urmat o evolutzie fonetica divergenta, evolutzie care aminteshte ceea ce s-a intimplat in spatziul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei shi portughezei, distinse fonetic de exemplu prin aparitzia unui sh in portugheza inainte de t sau p, sau in pozitzie finala, fatza de s in spaniola. Un fenomen similar distinge albaneza de romana, unde in tot fondul vechi latin al celor doua limbi exista o corespondentza automata sh (sh) albanez – s romanesc, precum in shigjetë: „sageata”; shkallë: „scara”; shëndét: „sanatate”; short: „soarta”; shtrat: „strat”; ngushtë: „ingust”; trisht: „trist”; kreshtë: „creasta”, etc.

In notarea grafica – pur conventzionala shi relativ recenta – a limbii albaneze, ë reprezinta un a sau un i, atit in termenii derivatzi din latina: armë: „arma”; pulpë: „pulpa”; turmë: „turma”, cit shi in termeni autohtoni, traditzional de etimologie necunoscuta pungë: „punga”. Substantivele feminine care se termina in ë/a il inlocuiesc cu articolul hotarit -a: arma: „arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezinta aproximativ un ci- romanesc, cum putem auzi in „cireada”: qepë: „ceapa” (diftongarea romana a intervenit recent, dupa venirea slavilor; asha se face k slavonismul pola da polë in alb., dar poala in rom., la fel k in latinismele care o vreme au trebuit sa se pronuntze identic, dar care in romana au cunoscut aceeashi diftongare: pemë: „poama”, etc.; pemë desemneaza insa, in acelashi timp, shi pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” shi „poama”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sanatos da fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent in interiorul cuvintului intrun grup consonantic i corespunde -p- in romana shi -f- in albaneza: luftë: „lupta”; luftëtar: „luptator”; kofshë: „coapsa”. LL este un l dur, care in fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r romanesc (qjell: „cer”; fill: „fir”, albaneza fiind aici mai apropiata lexical de latina decit romana).

Reconstituind corespondentzele fonetice shi etimologice, putem determina in acelashi timp care sint termenii imprumutatzi de romana din albaneza, shi care sint cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazare” se arata a fi un imprumut (din alb. modhullë) in ciuda afirmatziilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluindu-l pe Gustav Meyer), intrucit forma cuvintului corespunde acelei vechi evolutzii fonetice romaneshti, care face k unei consoane interdentale albaneze, -dh-, in pozitzie intervocalica, sai corespunda -z- in romana, limba ce nu poseda o asemenea consoana interdentala, -dh-, identica cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë > barza; despre trecerea lui -ll- din modhullë la -r- din mazare vezi paragraful anterior). In schimb, in termenii provenitzi dintrun vechi fond comun, unui dh albanez arhaic i corespunde automat in romana dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh: „gard”.

Odata stabilite aceste corespondentze, unitatea lexicala initziala dintre romana shi albaneza devine imediat vizibila shi ushor de reconstituit: qjell: „cer”, shigjetë: „sageata”, shkallë: „scara”. Më pëlqen muzika: „imi place muzica”, etc. Verë shi pranverë („vara” shi „primavara”), fshat shi qytét („sat” shi „cetate”), katund shi kolibe („catun” shi „coliba”, acesta din urma fiind un imprumut comun de la slavii din sud). Coincid pina shi numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~shkurt, sau „cireshar” (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie cautata, cum scria cu exaltare Hasdeu, „in catune, in colibe, in bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dictzionarele romaneshti k fiind de etimologie necunoscuta, dar, cum spuneam inainte, o privire la albanezul borde – „gaura”, ne va arata pe data etimologia).

Concordantze lexicale

Concordantze lexicale intre romana shi albaneza sint prea numeroase pentru a fi trecute in revista aici. Ele acopera toate domeniile vietzii sociale shi economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele shi fenomenele naturale:

• korb: „corb”; fashë: „fasha”; faqe: „fatza”; mort: „moarte”; kreshtë: „creasta”; mëngë: „mineca”; mërqinje: „maracine”; mështeknë: „mesteacan”; mashkull : „mascur”; eshkë: „iasca”; rrotë: „roata”; shkëndije: „scinteie”; shesh: „shes”; shëndét: „sanatate”; shkallë: „scara”; shkencë: „shtiintza” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);
• paqe: „pace”; ligj: „lege”; gjyukatë: „judecata” (v. „giudecata”); kryq: „cruce”; ushtrí-ushtria: „oshtire”-„oshtirea”; shigjetë: „sageata”; shigjetàr: „sagetator” („arcash”);
• kalë: „cal”; peshk, pl. peshq: „peshte”, pl. „peshti”; paret: „perete”; pulpë: „pulpa”; turmë: „turma”; shekull: „secul”, „secol”; qendër: „centru”;
• Verbe: shkëmbej: „a schimba”; mërmërij: „a murmura”; shkruaj: „a scrie”; tradhtí: „a trada” (de aici: tradhtár: „tradator”).

Exista, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus in romana a proveni din eccum modo, dar a carui folosire este identica in multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de inca, alunecind insa spre sensurile romanescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ „Ce cauta acuma?”, altfel zis: „Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost insa preluate fara a mai fi intzelese, in expresii reconstruite prin analogii semantice. Multzi termeni albanezi prezentzi in romana au trebuit, de la o vreme, proptitzi prin altzi termeni, k un fel de proteza semantica, atunci cind sensul lor initzial a inceput sa se piarda, de exemplu: kuk, care inseamna in albaneza „singur”, a fost intarit in singur cuc; in expresia ghiuj batrin, „om in virsta shi ramolit”, ghiuj nu este altceva decit albanezul gjysh, „bunic”. '„Ghiuj batrin” a fost format prin acelashi procedeu protetic k shi „mosh batrin”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale in romaneshte: de la verbul rras: „a umple cu virf, a indesa ceva in ceva”, avem in romana „plin (umplut) ras”. Expresia „a cadea intro rina” trimite la participiul verbului bie, „a cadea”, care e rënë, „cazut”.

In cazul lui „minte” - alb. mend, mentë, mendje, se remarca nenumarate calcuri reciproce de la o limba la alta: „ashi pierde mintzile”: luaj mendsh; „a tzine minte”: mbaj mend; „om cu minte”: njeri me mend; „ashi aduna mintzile”: mbledh (lit. „a impleti”) mend.

In alte situatzii, raportul singular-plural prezinta o inversare intre albaneza shi romana, cf. kryq, pl. kryqe: „cruce”, pl. „cruci”. In albaneza kryq poate fi insa shi un adverb, insemnind „in cruce”, „incrucishat”. Este ceea ce intilnim in anumite vechi expresii munteneshti: „li se facu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).

In sfirshit, exista shi o categorie de imprumuturi care au produs alunecari semantice: alb. vjeshtë, „toamna”, a dat in romana „veshted”, „a se veshteji”. DEX-ul (Dictzionarul Explicativ al Limbii Romane) propune insa o etimologie latineasca fortzata: *vescidus, din vescus.

Foarte multe corespondentze exista intre romana shi dialectul tosc, vorbit in sudul Albaniei, in jurul orashului Vlora shi spre granitza cu Grecia: ex. qimitér: „cimitir”. (Celalalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit in nordul Albaniei shi in Kosovo.) Este revelator shi faptul k dintre graiurile aromane din Balcani cel mai apropiat de daco-romana este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit in Grecia shi in partea de sud-est a Macedoniei. Tot asha, majoritatea termenilor slavoni timpurii din romana se explica mai degraba printrun imprumut direct din macedoneana decit din bulgara, cum se afirma traditzional.

Albaneza shi romana mai sint inrudite shi printrun lung shir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovada in plus a latinitatzii, cum o afirma intrun volum de studii in care analiza unele teme ale folclorului shi religiilor vechi din Romania. Asha este termenul zina, care, urmind traditzia filologica romaneasca, Eliade il deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza poseda insa un termen identic, zanë, cu articolul hotarit zana. Mai mult, shi in albaneza exista expresii formate cu acest cuvint shi care desemneaza „un om aflat intro stare psihologica speciala, un om cuprins de zine, zanatic”. Acolo insa unde in romana sensul a devenit negativ sau pejorativ („zanatic”), in albaneza el pastreaza o valoare shi o functzionalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj detzinut prin aceeashi investitura magica prin care zanaticul iese din ordinea sociala.

Tot asha, ELIADE 1970 contzine un intreg capitol despre Dragosh shi vinatoarea ritualica a bourului, k animal totemic aflator la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit sa afle k bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despartzit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite sa urmarim istoria derivarii fonetice a bourului romanesc: unui -ll- (l dur) in albaneza i corespunde sistematic, in cuvintele derivate din latina, un -r- romanesc (caelum > qjell, „cer”, scala > shkallë, „scara”, etc., ergo: bubalus > buall, „bour”). Arheologia lingvistica ne va permite cindva sa delimitam valurile succesive de contacte dintre romanofoni shi albanofoni, dar k a fost vorba de contacte repetate in timp, insa fara o continuitate, ne-o arata inca odata aceasta simpla ecuatzie buall=„bour”. Numai prin ea se explica straniul indemn care tzaranii romani il adreseaza exclusiv vitelor: „Hais, boala”!, indemn in care locutorii romani nu mai percep sensul albanezului buall, reimprumutat shi transformat, printro etimologie populara, in „boala”, vaga insulta aruncata unei vite de tractziune chiar shi atunci cind nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stapinului.

„Stapine, stapine, mai cheama sh-un cine.”

Stapin e, k shi vatra, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incerta, caruia lingvishtii romani, din lipsa de altceva, s-au decis sai atribuie o origine slava. In macedoneana, limba slava din Balcani aflata mult timp in contact cu graiurile aromane shi cu albaneza, stopan are sensurile de „1. proprietar; 2. capul familiei, gazda; 3. stapin, patron; 4. (pop.) sotz”. Adjectivul stopanski inseamna „economic”, „de economie”, „gospodaresc”. Stopanstvo este in macedoneana „economia” in general, chiar shi „economia natzionala”. In albaneza termenul nu exista decit k imprumut: stopán este un „brinzar, omul care face brinza la stina”. SHtim cu certitudine k in albaneza e vorba de un imprumut, intrucit nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate incepe cu st-. In virtutea regulilor fonetice schitzate mai sus, grupul consonantic initzial st- a evoluat istoric in albaneza spre sht-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intratzi in mod identic, din latina, atit in albaneza cit shi in romana: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici pina shi pluralul fiind identic: shtretër – „straturi”); alb. shtremb, rom. „strimb”; alb. shtrëngoj, rom. „a stringe”; alb. shtupoj, rom. „a (a)stupa”; alb. shtrigë („vrajitoare”), rom. „striga”. (Cum era de ashteptat, totzi aceshti termeni de origine latina, care nu fac decit sa apropie, lexical, albaneza de romana, sint lasatzi de obicei deoparte atunci cind se discuta inrudirea celor doua limbi.) Evolutzia fonetica a lui st- initzial spre sht- avut loc chiar shi in termenii care romana shi albaneza iau imprumutat impreuna din slava: alb. shtërg, rom. „stirc”, sau in termenii comuni neexplicabili prin latina sau slava: alb. shterp, rom. „sterp”.

O evolutzie identica a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. „spada”; alb. shpirt, rom. „spirit”; alb. shpuzë, rom. „spuza”; alb. shpëlaj, rom. „a spala”. (Acestui verb i se sugereaza in dictzionare o etimologie shubreda, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spala nu are nici o importantza pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o alta dovada a strinsei convietzuiri romano-albaneze intro epoca care in stadiul actual inca nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat in mod cert perioadei latinizarii.)

Stabilind regula corespondentzei fonetice, in pozitzie initziala, dintre sh (sh) albanez shi s romanesc, devine limpede k stopán nu poate fi decit un imprumut recent in albaneza. Daca termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformarilor fonetice, shtëpán (i.e. shtapán). Stopán nu poate fi decit imprumutat de albaneza fie din slava macedoneana, fie din aromana vlahilor din Balcani, fie din proto-romana. De fapt, dupa cum vom vedea, este vorba de un re-imprumut al unui vechi termen albanez, efectuat printrun feed-back cultural dintre cele mai interesante.

Albaneza detzine un termen care pare a deriva dintro radacina identica cu cea din stapin: este arhaicul, prin fonetismul sau actual, shtëpí, „casa”. Faptul k forma veche – shi ashteptata – a cuvintului, n-a putut fi la origine decit *stëpí (*stapí), ne este dovedit de catre neo-grecescul spiti, casa, care pare a veni din latinescul hospitium, shi care a dat, printro metateza, forma albaneza, inainte de evolutzia fonetica, in aceasta limba, a lui s initzial spre sh. In virtutea legilor foneticii shi a semantismului sau, romanescul stapin nu poate proveni decit de la acest vechi *stëpí (*stapí) albanez. In albaneza, shtëpí ia aceasta terminatzie -n in expresii locative, cum e në shtëpinë, „in casa”.

Pornind de aici, chestiunea originii termenului stapin se limpezeshte ushor. Benveniste, intrun articol celebru reluat in BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relatzia strinsa care exista in multe limbi indo-europene intre numele casei shi cel al stapinului, stapin luat in sensul de persoana care dispune de o autoritate totala asupra familiei, precum shi asupra slugilor shi a oaspetelui. In societatea patriarhala indo-europeana primitiva, nevasta, oaspetele shi sluga se adresau cu totzii stapinului casei cu acelashi termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrita dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniana vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, in negativ: in limbile in care numele stapinului e derivat din cel pentru casa (v. domus > dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus > dominus – domesticus, gr. de(m)spotis in paralel cu dmós („servitor”), etc. Or, sluga, servitorul e numit in albaneza shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casa”, cu sufixul de apartenentza -ak, precum in romak („roman”, de la Roma). Este limpede k *shtëpan/„stapin” in fatza lui shtëpiak/„servitor” nu este altceva decit ceea ce e dominus in fatza lui domesticus.

Stapin se arata ashadar a fi unul din numeroshii termeni comuni romanei shi albanezei shi care nu exista in aromana sub forma substantivala. In aromana radacina e numai verbala (stãpuescu = „stapinesc”), iar o asemenea asimetrie intre romana shi aromana nu poate sa nu suscite unele interogatzii, dat fiind k se considera indeobshte k aromana a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decit daco-romana. In realitate, foarte multe elemente lexicale par sa indice contrariul.

Cuvint

Ceea ce shtim despre evolutzia limbii shi a societatzii romaneshti nu ne ajuta citushi de putzin sa intzelegem saltul semantic de la latinescul conventum la romanescul cuvint. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat sa nu se ocupe deloc de „cuvint” in monumentala sa Istorie a limbii romane, mai degraba decit sa umple un gol oferind cine shtie ce explicatzii shubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezeshte pornind din albaneza: latinescul conventum a devenit in albaneza kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, in romana veche, lui cuvent – cuvente (in aromana: cuvéndã). Kuvënd desemneaza o foarte importanta institutzie albaneza, care a functzionat din noaptea timpurilor pina in epoca moderna. „Pentru lucruri importante, cum e mersul la razboi impotriva altui clan, se tzinea o adunare generala a batrinilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discutzie in comun”, „dezbatere”, shi, in cele din urma, „vorba”, „cuvint”. Termenul shia pastrat cele doua sensuri pina dupa venirea in Balcani a slavilor, care iau preluat intregul complex semantic. Vedem asta din faptul k termenul slavon sobor, „adunare”, a evoluat in Balcani in sensul de „cuvint”, „vorba”. (Cf. rus. sobor, sirbo-croata sabor, dar macedoneana zbor, „cuvint”, „discurs”, „adunare”, zboruva, „a vorbi”. Este limpede k macedoneana l-a transformat pe sobor, „adunare”, in zbor, „cuvint”, sub influentza kuvënd-„cuvint”-ului albano-(a)roman. Printrun alt soi de feed-back cultural, aromana, care poseda deja cuvéndã, a imprumutat shi zbor de la macedoneni, creind, pe deasupra, verbul zburãscu, „vorbesc”, „a vorbi”, dupa modelul macedoneanului zboruvam.

Romana nord-dunareana are la rindul sau „a sporovai”, prezentat in dictzionare k avind o etimologie necunoscuta. (DEX-ul propune, fara convingere, „probabil contaminare intre a spori shi a ciorovai” (sic!). „A sporovai” nu e in realitate altceva decit macedoneanul zboruva, „a vorbi”. Mai mult, derivatziile din kuvënd = „cuvint” sint paralele in romana shi in albaneza: kuvendój = „a cuvinta”, kuvendár = „cuvintator”. Inainte de a fi un exemplu de latinitate shi de „miracol romanesc”, cuvint nu este de fapt decit o dovada suplimentara dintro lunga serie de dovezi ale convietzuirii strinse a romanilor in acelashi spatziu cu albanezii shi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.

A se perinda

Traditzional, se considera k etimologia lui „a se perinda” este pe + rind, expresie adverbiala transformata in verb. Plauzibila la prima vedere, explicatzia nu rezista analizei, din punct de vedere fonetic shi semantic. Cuvintele derivate etimologic din rind nu ishi deschid vocala: i ramine i, k in a rindui, rinduiala, etc, shi nu devine niciodata i. Nu exista nici un alt exemplu in care rind (alb. rend) sa fi dat -rind-. Etimologia traditzionala a lui a se perinda este, in mod evident, o falsa etimologie, la fel de naiva k shi cind am spune k adverbul curind (dat de dictzionare k provenind dintrun plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rind. Iata de ce, urmind logica transformarilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rind. De altfel, in vechime romanii nici nu spuneau pe rind ci pre rind, cum scrie Miron Costin.

In schimb, albaneza poseda un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantica a radacinii perënd- este foarte complexa. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” in toate intzelesurile cuvintului. De aici perëndim i diellit, „apusul soarelui”. Perëndim mai inseamna apoi shi „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. Perëndúar este „ceva care s-a dus, sau a disparut”: despre un timp disparut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, asha cum shi in romana se spune despre timp k „se perinda”. Dar, shi mai straniu, Perëndí este in albaneza Dumnezeu (perëndí, „zeu”, perëndía, „zeitza”).

Or, sensul principal, in limba romana, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a haladui”. Dictzionarele romane au inversat, dintrun zel etimologic, sensurile, impingindu-l pe „a haladui”, „a cutreiera” pe ultimul loc shi punindu-l mai in fatza pe „a trece”, sau „a veni unul dupa altul”, sens aparut tirziu shi numai prin analogie cu pe rind.

In latina imperiului decazut, „a merge prin multe locuri”, „a haladui”, „a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au pastrat acest termen. In portugheza shi in catalana, divagar nu insemna altceva decit „a rataci dintrun loc in altul” (sensul secund de „a se indeparta de subiect intro conversatzie”, „a divaga”, nu a aparut decit tirziu, importat din franceza Evului Mediu). In romana, termenul divagare lipseshte insa. El a fost inlocuit cu altele, de formatzie locala, insa tocmai asta ar trebui sa dea de gindit. De ce a fost inlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru k tracii, sau dacii, inca numai sumar bilingvi, au ratzionat, la rindul lor, printro falsa etimologie, crezind k di-vagare este de fapt diva-gare shi k are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeitza? K doar diva, care le parea a intra in compozitzia lui divagare insemna „zeitza”, ceea ce ia facut pe stramoshii nostri sa traduca, in mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astazi o etimologie populara, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul k perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arata o alta proliferare balcanica a albanezului dielli perëndon, paralela cu cea din romana: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, k in romana, „soarele a-sfintzeshte”, i.e. devine „sfint” (SANDFELD 1930, p. 67).

Creier

Evolutzia fonetica a lui creier din latinescul cerebellum, cum gasim in DEX, e neverosimila. O asemenea derivatzie ar fi produs in romana ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvintului este crier. Creier nu e altceva decit pluralul albanez krerë, „capete” (de la krye, „cap”). (Cf. Ishin afro dy mijë krerë./„Erau aproape doua mii de capete.”, Marcu 5: 13.) K shi in romana era initzial un plural o shtim de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astazi spunem creieri, la plural, in multe expresii cotidiene, dintre care in unele termenul inca mai pastreaza sensul initzial de „cap” sau „virf”: cf. „in creierii muntzilor”.

Semantic, e revelator shi faptul k atit in albaneza cit shi in romana termenul cap, in romana uneoriv sub forma capat, mai are shi sensul de „inceput”, „sursa”, de exemplu capatul unui riu, sau sensul de „sfirshit”, identic cu cel luat in albaneza de krye.

• në krye të gjashtë muajv : „la capatul a shase luni, adica dupa shase luni”
• në krye të tryezës : „in capul mesei, in capul trapezei”

SHi aici, apropierea intre romana shi albaneza se face prin dialectul tosc, vorbit in sudul Albaniei. Este interesant faptul k un plural a putut fi intzeles k un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.

False plurale, false etimologii

In albaneza exista o serie intreaga de termeni sfirshind in -q, pronuntzat -ci, care au fost luatzi in romana drept forme de plural: ex. kopaq, „ciomag, bita, trunchi”, de la care in romana s-a format singularul „copac”. In anumite dialecte romaneshti se folosea inca recent forma singulara copaci, k in albaneza, de exemplu, in basmele culese de Ispirescu: „lua zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul virful unui copaci”(Tineretze fara batrinetze), „Copaciul subt care se adumbrise era maretz” (Cele douasprezece fete de imparat), etc.

„Brad” ofera un alt exemplu de evolutzie a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul k „brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui „brad” este insa aberant (teoretic, daca era un imprumut ne-am fi ashteptat mai degraba la „*brez”), iar pe deasupra faptul k lui -dh final i corespunde in romana -d pare mai degraba sa sugereze o origine comuna, traco-ilira, iar nu un imprumut dinspre albaneza spre romana (cf. gardh-„gard”, surdh-„surd”). Ciudatzenia este insa numai aparenta shi se explica insa daca acceptam k bredh a putut fi unul din termenii care locutorii (proto)romanei l-au privit in mod natural, datorita formei sale, k pe un plural. La rindul sau, pluralul albanez bredha, „brazii”, ne indica originea numelor unor localitatzi alpine din Romania care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramuresh, virful Breaza shi Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-romanii au reconstruit un singular „brad”, dupa modelul alternantei prada-prazi, vad-vezi. Altfel zis, un z palatal in finalul cuvintului flexionat e reconstituit automat k un d dur in finalul radacinii. La rindul sau, „brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneza cu -e (v. bredha) supravietuind numai in toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut shi diftongarea proprie limbii romane.

Cazul nu e rar, shi multe din toponimele neexplicate ale Romaniei actuale capata un sens atunci cind sint interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva in albaneza decit o tzeava, un tub, sulina uji fiind „conducta de apa”, nume foarte potrivit pentru o ashezare de la capatul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localitatzi alpine care sint compuse impreuna cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de indata la alb. gurë-gura, „piatra”. Nemira, numele unui masiv din Carpatzii Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, „Piscurile Blestemate” (pisc e dat in dictzionarele romaneshti k fiind fara o etimologie cunoscuta; bjeshkë e in albaneza o „poiana alpina”). Numele provinciei Dacia Maluensis se lamureshte prin albanezul mal, „munte” (cf. Malësi, regiunea muntoasa din nordul Albaniei). Tot asha, numele muntzilor Carpatzi nu se explica decit prin albaneza: karpë = „piatra”, ceea ce sugereaza in acelashi timp o interpretare plauzibila a numelui dacilor carpi, dupa cum, tot prin albaneza se interpreteaza cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a caror cetate, Burri-dava, se afla pe linga Rimnicu-Vilcea (cf. PARVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deindata la alb. burrë: „om, barbat”. in acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pina recent, termenul popular de boreasa, un sinonim pentru „femeie”, care lingvishtii romani au preferat sa-l faca sa provina dintrun ipotetic „boiereasa”, intrucit „in tzara Oltului tzaranii au fost innobilatzi, adica facutzi «boieri» (sic! CAZACU, B. shi R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasa, format de la burrë, prezinta insa sufixul feminin arhaic -easa, comun romanei shi albanezei shi care a fost foarte productiv in ambele limbi. Prin el au fost creatzi termeni k mireasa de la mire (v. alb. mirë=„bun”), sau imparateasa de la imparat (la fel in alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, „regina”, in dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).

Boreasa nu e singurul caz in care, evitind sa exploreze relatziile limbii romane cu cele balcanice cum e albaneza, lingvishtii romani au preferat sa propuna etimologii in care probabil nici ei inshishi nu credeau. Sa luam termenul romanesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se afla intrun vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular shi argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obtzinut „prin inshelaciune”. De aici, printrun imprumut dinspre albaneza spre romana s-a putut ajunge in mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”. Este numai o supozitzie, pentru k, in acelashi timp, atit chiul cit shi qyl ar putea foarte bine sa urce impreuna pina la turcescul külahçi, care desemneaza „un trickster, un scamator”, cuvint preluat in romana sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondentza chiul-qyl se verifica prin echivalentze fonetice similare: unui c- arhaic in pozitzie initziala i corespunde deseori in albaneza, chiar shi in multe latinisme, q-, pronuntzat astazi aproximativ ci-, k in cer, ex. rom. „ciine”-alb. qen, rom. „caprior” (de la acoperish) - alb. qepër, rom. „car”-alb. qerre. Palatalizarea lui c in albaneza este un fenomen relativ recent shi secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate in albaneza prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl shi a lui chiul mai e dovedita shi prin compararea altor turcisme intrate simultan in albaneza shi in romana: qyp=„chiup”, din tc. küp, deci qyl=„chiul”.

Din prudenta, DEX-ul pomenea inca, in editzia sa din 1958, ipoteza plauzibila a derivarii lui chiul din turcescul külahçi, deshi fara a mentiona termenul albanez echivalent. Iata insa k, dintrun exces de zel, editziile recente ale DEX-ului, cea din 1984 shi cea din 1996 propun, k sursa pentru chiul, un ridicol shi inexistent frantuzism: [tirer au] cul!

Foarte

In dialectul gheg din nordul Albaniei shi din Kosovo fort, „foarte”, se foloseshte exact k in romana. Asha se face k in zona orashului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: „foarte bine”, iar comparativul lui mir este ma i mir: „mai bine”, shi tot asha ma i shkurt: „mai scurt”, etc. Tot in zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui riu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. In acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decit katun iar „calul”, care in albaneza literara e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, k pentru a arata dinadins k vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot asha, nu numai k pluralul de la kal(ë) este kuaj, k in romaneshte „cai”, dar albanezul merge shi el kaluar, altfel zis „calare”, fiind atunci un kalorës : „calaretz”. Si, in sfirshit, diminitivul de la kal(ë) este in albaneza kalush, care a ajuns sa desemneze in romana acea bucata de lemn ce se infunda in gura animalelor sau a oamenilor torturatzi.

Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde romanescului „suma”: (din lat. summa). K si „suma” in romana veche, shumë este in albaneza un adverb ce poate indica o cantitate, sau care inseamna pur si simplu „mult”. Un personaj dintrun roman al lui Kadare intrebat daca dispune de multe hartzi raspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau: – Është shumë larg? / – „Este foarte departe?”
– Besoj një orë me karrocë. / – „Cred k o ora cu carutza.” (KADARE 1990, p. 43)

Eu unul/eu una

Unë este in albaneza pronumele pesonal de persoana intiia, „eu”. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu una), unde un termen valah intareshte unul albanez, precum in „ghiuj batrin”, sau tot asha cum persoana intiia a verbului „a avea”, am, a fost calchiata dupa albanezul kam, „eu am”. Lingvishtii au remarcat de mult forma aberanta a verbului a avea la persoana intiia singular, unde terminatzia -m nu se justifica decit prin analogie cu albaneza.

A canoni

A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problema etimologica shi istorica, intrucit, deshi provenientza termenului e limpede, el venind dintrun kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai putzin limpede despre ce fel de „canon”, sau „lege”, ar putea fi vorba. E shtiut in schimb k viatza albanezilor, in special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementata din noaptea timpurilor shi pina in zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importantza Kanun-ului pentru cultura albaneza este covirshitoare, el acoperea toate aspectele vietzii sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile razbunarii, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, shi odata cu el al intregului cod social al albanezilor, este besa, cuvintul de onoare, a carui incalcare atrage dupa sine moartea. Bessi era shi numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati in albaneza, printre care besoj, „a crede”, ceea ce sugereaza o explicatzie a unui vechi nume de familie romanesc cum e Besoiu. Multe nume de persoana romaneshti dintre cele mai vechi sint fie explicabile prin albaneza (ex. Delia < delja, „mioara, oitza”), fie se intilnesc in cronici care i situeaza pe purtatorii acestor nume in Balcani, in zona Kosovo-ului de azi sau in Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).

Alte latinisme arhaice au disparut din romana, ele fiind in continuare uzuale in albaneza: acel a deshidera („a dori”) in fatza caruia se extazia Noica nu este altceva decit albanezul deshiroj. Un exercitziu de exegeza culturala dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta in compararea sistematica a vocabularului „rostirii romaneshti”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturala shi filozofica a graiului romanesc (NOICA 1996), cu termenii corespondentzi din albaneza. In buna parte, acest vocabular s-ar gasi imbogatzit cu perechi identice, incepind chiar cu acea prepozitzie „intru”, alb.: ndër (tot de la intro). Spre deosebire de romana, unde a invins prepozitzia mai scurta in, albaneza il foloseshte shi astazi in mod curent pe acest ndër, spunind de ex. ndër male: „la munte”, asha cum Neculce putea spune „fost-au bisericutze de lemn intru acel delushor”. Pentru Noica, in asemenea cazuri „intru reusheshte sa aduca o transfigurare” in limba (NOICA 1996, p. 34) Pe linga aceasta transfigurare, albanezul ndër mai aduce insa shi o explicatzie fonetica plauzibila adverbului derivat indarat, care dictzionarele il dau k provenind dintrun greoi shi neatestat latinesc in-de-retro.

Rost, care da chiar titlul cartzii lui Noica (Rostirea romaneasca) nu poate fi separat de albanezul rast, intrebuintzat de multe ori in mod identic: siç është rasti: „cum este rostul, cum e cazul”; në rast luftë: „in caz de lupta, daca e rost de lupta”; në rast nevoje: „la un rost de nevoie, eventual”, etc.

In temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, in care Noica, exaltindu-se asupra acestor trei cuvinte, il amintea pe Heidegger, care spunea k atunci „cind mergi prin padure, mergi prin cuvintul padure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sint grecisme prezente shi in albaneza (themelí). Albanezul poate spune, dacai multzumit de fundatziile casei, themel i shëndoshë/„temelie sanatoasa”. Cit despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat in albaneza cu sensul de „colina”. Lucrul nu trebuie sa suprinda. In multe limbi termenii pentru „munte”, „padure”, uneori shi „mal” sint polisemantici, inainte de a ajunge sa se specializeze intrunul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pilda, astazi sensul unic de „munte”, pe cind „mal”, k in „malul riului”, se spune in albaneza breg, corespunzator slavonului bereg, dar shi germanului Berg, „munte”. Latinescul tardiv paludem, din palus, „mlashtina”, a dat in romana shi in albaneza „padure”/pyll (care a fost *pëdyll inainte de a se reduce, asa cum s-a intimplat shi cu *liber > lirë, etc.).

Desigur, ceea ce poate surprinde in primul rind este faptul k majoritatea termenilor comuni romanei shi albanezei nu provin din viatza pastoreasca, asha cum ne-am fi putut ashtepta, ci din cotidianul tzaranilor, fie de la cimpie, fie de la munte. Asta ne trimite, inca odata, la convietzuirea, nerecunoscuta de lingvishti, a celor doua popoare.

Intreaga terminologie romaneasca a nuntzii este moshtenita direct, sau se explica prin albaneza, chiar shi atunci cind termenilor li se poate trasa o origine latina: krushk = „cuscru”; nun = „nun, nash”; nunë= „nuna”; mire vine dintro expresie care contzinea albanezul mirë = „bun”, de unde „mir-easa”, cu aceeashi feminizare romaneasca a unui termen albaneza care o intilnim, dialectal, in boreasa („femeie”), de la alb. burrë = „om, barbat”; martuar = „a marita”; kurorë = „cununa” (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).

Tot asha, o serie intreaga de termeni de rudenie apropiata sint comuni celor doua limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent shi in slava macedoneana, dar shi unii care au disparut in romana moderna, cum e ëma, literalmente mama cuiva, „mama lui”, care il regasim la Miron Costin: „Costantin-voda cu ima-sa shi cu fratzii sai”. Semnificatzia altor termeni a fost, in mod straniu, inversata in albaneza: motër, motra a devenit „sora”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesanta este shi permutarea culorilor: verdhë = „galben”, pe cind gjelbër = „verde”. De aici, expresia – inexplicabila in romana – care consta in a spune despre o persoana palida, bolnava sau speriata, k e „verde la fatza”, altfel zis... galbena! Nu e altceva decit un calc din albaneza, in care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este „a se face galben k ceara de frica”.

Gata, a fi gata, a gati

Albaneza are adjectivul gati, care, k shi corespondentul sau roman, este invariabil. Gati se mai foloseste shi in expresii precum: „eram gata sa cad”/gati sa s’rashë. Gatis este „a (se)gati, a impodobi”. Gatitu! e ordinul care se da in armata soldatzilor shi care corespunde lui „dreptzi!” Ideea este, desigur, k ei sint gata, sint gatitzi. Gatim e in albaneza bucataria, pentru k acolo se „gateshte”. „Bucatarie”, la rindul ei, care dictzionarele il dau k fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, „gura”, pare mai degraba de nedespartzit de albanezul bukë, „piine”. Acesta din urma este de altfel atestat inca din antichitate, in celebra istorie a lui Herodot in care copiii pastratzi intro izolare totala sfirshesc prin a pronuntza in mod natural cuvintul frigian pentru piine: bek-os. De la bukë, printrun sufix de agent comun romanei shi albanezei, -tar, se formeaza in mod natural *bukëtar, asha cum de la peshk, „peshte”, avem in albaneza peshkatar, „pescar”. K un argument in plus, „brutarul” este numit astazi in albaneza bukëpjekës, „cel care coace piinea”. Dar, termenul insushi de brutar are o etimologie albaneza. Lingvishtii romani il elucideaza k provenind din termenul regional brut, putzin folosit, cu sensul de „piine neagra”. Atit brut, cit shi brutar, trimit insa la o serie de termeni albanezi legatzi de fabricarea piinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se framinta coca pe vatra.

Vatra

Sigur, se poate pune retoric intrebarea, cum o facea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cind ne-au fost oare albanezii superiori k sa luam de la ei termeni de civilizatzie precum vatra, mosh, etc.”? In realitate, vatra, care exista in romana, albaneza shi in multe limbi slave, ce l-au imprumutat de la pastorii semi-nomazi aromani, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul sau actual. Radacina termenului a fost identificata de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la rad. *ater, „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. *ater, „negru”, oseta (limba iraniana din Caucaz) art, „foc”. Ceea ce este inexplicabil in varianta balcanica a radacinii este proteza consonantica initziala -v. SHtim insa k procedeul de a adauga un v- protetic initial radacinilor unor termeni arhaici moshtenitzi care incep cu vocala este un procedeu propriu limbii albaneze. Sint afectate in primul rind multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical care putem, provizoriu, sa-l botezam ilir, shi care este limpede indo-european. Ex.: vesh, „ureche”, de la rad. *aus-, intilnita in latina in aus-cultare, prus. ausins, „urechi”, lit. ausìs, let. àuss, „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat shi unor termeni latini vocala initiala, care primesc la rindul lor in albaneza proteza v-: verbër, „orb”, cu derivatele verboj, „a orbi” shi verbërí, „orbire”; vepër, vepra, „opera, creatzie”; gheg vorfën = „orfan” (tosc varfërë); vadís, „a uda”. Il putem adauga aici shi pe oare, a carui etimologie acceptata il face sa provina din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, asha dupa cum opera i corespunde lui vepër, iar „orb” lui verbër. Nimic asemanator acestei proteze consonantice initziale nu exista in celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decit un termen albanez, imprumutat de limbile vecine: romana, macedoneana, sirba, etc. Evolutzia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decit in albaneza.

Rezumind cele de mai sus, vedem k, parafrazindu-l pe Calinescu, care in Istoria literaturii romane oferea dovezi lexicale ale latinitatzii limbii romane, putem foarte bine sa inlocuim pur shi simplu, in textul lui Calinescu, termenii romanesti prin cei albanezi corespunzatori: „Albanezul crede in engjëllj, in zana, shi a fost botezat de prift. El nu e pagán, caci vede, deasupra lui, pe qiell...etc., etc. El merge la pyll (padure), la mal (munte), la shesh, kaluar (calare) pe kalë.”(CaLINESCU 1988, p. 8) K sa nu mai vorbim de faptul k nu am luat aici in considerare decit vocabularul de baza al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totushi, pina shi o analiza sumara ne arata k institutzii shi concepte atit de importante cum sint cuvint, stapin, vatra se explica, chiar atunci cind sint moshtenite din latina (cuvint), sau din fondul comun indo-european (vatra), numai prin intermediul limbii albaneze shi numai printrun lung trecut comun al vorbitorilor celor doua limbi.

Bibliografie

1. BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. noua 1993).
2. CAZACU, B. shi R. TODORAN, Lexicul dacoroman (trasaturi specifice shi arii lexicale). Bucureshti: Ed. Didactica shi Pedagogica, 1965.
3. CALINESCU, George. Istoria literaturii romane. II ed. Bucureshti: Minerva, 1988.
4. CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureshti, Nemira, 1995.
5. ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. noua Bucureshti: Roza Vinturilor, 1992.
6. ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l'Europe orientale. Paris, Payot, 1970.
7. ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l'age de la pierre aux mystères d'Eleusis. Paris, Payot, 1976.
8. ELIADE, Mircea, Profetism romanesc, Bucureshti, Roza vinturilor, 1990.
9. KADARE, Ismail, Dosja H., Prishtina, Rilindja, 1990.
10. MACREA, D. Locul limbii romane intre limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universitatzii din Bucureshti, 1971.
11. MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.
12. NOICA, Constantin, Cuvint impreuna despre rostirea romaneasca, Bucureshti, Humanitas, 1996.
13. PANU, George. Amintiri dela „Junimea” din Iashi. Bucureshti, 1910.
14. PARVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, editzie ingrijita de Radu Florescu, Chishinau, 1992 (1926).
15. PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.
16. PODRIMJA, Ali shi Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Prishtina: Rilindja, 1979.
17. RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
18. RUSSU, I.I. Elemente autohtone in limba romana. Substratul comun romano-albanez. Bucureshti: Editura Academiei, 1970.
19. ROSETTI, Al. Istoria limbii romane. Bucureshti: Editura pentru literatura, 1968.
20. SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.
21. TRUBETZKOI, Nikolai Sergheevici. „Misli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannie trudi po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.
22. VERDERY, Katherine. Compromis shi rezistentza. Cultura romana sub Ceaushescu. trad. Mona shi Sorin Antohi. Bucureshti: Humanitas, 1994.
23. VRACIU, Ariton. Limba daco-getzilor. Timishoara: Facla, 1980.