Despre folosirea literelor i shi a

Alf Lombard in Limba romana, 1992, nr.10, p.531

1. Se discuta mult, in aceste zile^[1], despre o eventuala reforma a ortografiei limbii romane, care ar consta in reintroducerea literei a in multe cazuri in care, dupa regulile in vigoare astazi, se scrie i. Printro asemenea reforma cuvintele respective s-ar apropia mai mult de etimoanele lor latine. Daca scriem, de exemplu, lana in loc de lina, etimonul acestui cuvint, moshtenit din latina, care este lana, apare imediat. Dar parerile sunt impartzite.

Academia Romana a dorit sa cunoasca shi parerea unui observator din strainatate. Mia facut onoarea sa ma roage sa ma pronuntz asupra chestiunii respective.

K sa-mi pot face o idee clara in aceasta controversa shi k sa pot urma tendintzele actuale, pare potrivit sa arunc o privire asupra istoriei recente a ortografiei romane.

Dar ortografia, se shtie, nu e altceva decit reproducerea in scris a limbii vorbite, a inshirarii de sunete care constituie cuvintele shi frazele. De aceea, sa incepem cu putzina fonetica...

2. Exista intrun numar limitat de limbi europene moderne, cu anumite variante intre ele, un sunet vocalic special care a creat probleme ortografice.

Sunetul apare in romana, de exemplu sin, in rusa, de exemplu sın „fiu” in turca, de exemplu sırt „spate”. Este produs cu o pozitzie mai posterioara a limbii decit sunetul vocalic i (anterior, k in rom. „vin”). O denumire potrivita e „i posterior”. Foneticienii il noteaza cu semnul ɨ (i barat) sau ï (i cu trema). In polona, de exemplu syn „fiu”, shi in ucraineana, de exemplu syn „fiu”, avem un sunet vocalic foarte asemanator^[2].

Pentru reprezentarea in scris a sunetului „i posterior”, limbile mentzionate care folosesc alfabetul latin, adica romana, polona shi turca, au litere diferite. Romana de azi ishi acorda luxul de a avea la dispozitzie doua litere, echivalente intre ele, create in acest scop, shi anume literele a („i din a”), de exemplu roman, shi i („i din i”), de exemplu ride, hotari; acum o suta de ani romana folosea shi o a treia litera, anume ê („i din e”), de exemplu vêna, vênt, mormênt; in secolul trecut ea avea chiar shi o a patra, anume û („i din u”) de exemplu adûnc (astazi scriem vina, vint, mormint, adinc). SHi limba turca reda sunetul ei cu o litera inventata dinadins pe baza literei i, anume ı - „i fara punct”; polona foloseshte litera y.

3. Sa ne concentram acum asupra ortografiei limbii romane. Cele patru litere romaneshti speciale - adica a, i, shi vechile ê shi û - au in multe cazuri o ratziune de a fi (o motivare, o justificare) istorica, etimologica, deoarece amintesc de cuvintul (sau elementul) latin care sta la baza, lat. romanus, ridet, -ire, vena, ventus, monumentum, aduncus, in cele shapte exemple date. Sa tzinem minte k unul din ele, i, are shi o justificare fonetica, dat fiind k sunetul „i posterior” (i) e inrudit fonetic vorbind, asha cum s-a spus deja, cu sunetul „i (anterior)”.

Principiul fonetic shi cel istoric-etimologic apar in oricare chestiune de ortografie. Adeseori ele sunt conforme shi nu apare nici o problema. In alte cazuri ele nu pot fi puse de acord, unul opunindu-se celuilalt. Atunci ne gasim inaintea unei probleme: sa mentzinem oare scrierea de altadata, k sa nu fie rupta traditzia, sau sa adaptam grafia la pronuntzarea actuala? In anumite limbi ortografia are un caracter general mai istoric, de exemplu in franceza shi in engleza. Francezii scriu shi astazi de exemplu moi, conform pronuntzarii din secolul XII, care era moi (k forma romaneasca moi, la pluralul din moale, rimind cu rom. doi, apoi etc.), cu toate k pronuntzarea a evoluat shi k in zilele noastre, cu 800 de ani mai tirziu, se spune mua; englezii persista in scrieri k de exemplu knowledge, ce reprezinta o pronuntzare medievala, foarte indepartata de aspectul fonetic actual al acestui cuvint, care este noligi (g = rom. g din ger); shi limbile celtice sunt deosebit de conservatoare, de constante, in normele lor ortografice. Scrierea altor limbi moderne e mai fonetica. Recordul (printre limbile cu alfabetul latin) il detzine ortografia finlandeza (ajutata de faptul k in limba finlandeza lipsesc anumite sunete necunoscute in limba latina shi, de aceea, nereprezentate in alfabetul latin, de exemplu „i posterior” – k in rom. rau, sh, č – k in rom. cer, ğ). Ortografia romana moderna ocupa un loc intermediar.

4. Din acele doua principii ortografice, cel fonetic e, fireshte, cel mai natural. Este shi cel mai ushor de aplicat. Caci cu celalalt, cel istoric, apar diferite dificultatzi:

1. O cunoashtere sigura a etimologiei cuvintelor e necesara, k shi a modului de a reprezenta cuvintele straine sau de origine neclara. De pilda, in romaneshte modul de a reprezenta anumite sunete din limba veche nu e asha de evident. Hasdeu, in venerabila sa opera lexicografica Etymologicum magnum Romaniae, publicata de Academia Romana, scrie de exemplu^[3]: gandi, respandi cu a, dar rind, desavirshire cu i; vocala de baza, este respectiv, magh. o, v. sl. q, ę, ŭ.
2. Cu o grafie de altadata apare inevitabil chestiunea: daca ne intoarcem inapoi in timp, unde sa ne oprim? Sa ne intoarcem inapoi cu 5 secole? sau cu 10? sau cu 20, adica, in cazul limbilor romanice, pina la latina? Principiul istoric ne-ar putea duce la absurd; de exemplu, inceputul imnului natzional francez, al Marseliezei, ar deveni, cu aspectul grafic (pentru fiecare cuvint) de acum doua mii de ani: ambulamus, infantes de illam patriam!
3. Exista shi cazuri in care principiul istoric e aproape inaplicabil; de exemplu cum sa scriem, in mod etimologic, cuvintul romanesc stilp, care provine din cuvintul vechi slav stlǔpǔ?

Reformele ortografice au fost facute, in general, in cele mai multe limbi, conform principiului fonetic: scrisul a fost apropiat de vorbirea actuala, de pronuntzarea de azi, chiar daca aceasta apropiere inseamna o indepartare fatza de etimologie. Tendintza spre luarea in considerare din ce in ce mai mare a pronuntzarii actuale e clara shi indiscutabila.

5. In tzarile romaneshti din secolul trecut situatzia era cam speciala. Acolo, atunci, alfabetul chirilic, intrebuintzat timp de sute de ani, a fost inlocuit cu alfabetul latin; aceasta inlocuire reprezinta o apropiere de Occident, de limbile surori. Dar alfabetul latin poseda, fireshte, numai literele care sunt necesare pentru scrierea limbii latine clasice, nu shi cele necesare pentru reprezentarea sunetelor inexistente in latina, k sunetele specific romaneshti. De aceea, in tzarile romaneshti, s-au pastrat, intii, literele chirilice respective; acestea au fost introduse in seria literelor latine. A rezultat un alfabet mixt.

6. Acel alfabet mixt nu a putut satisface mult timp. Printro reforma ulterioara, ultimele resturi ale alfabetului chirilic au fost eliminate shi inlocuite cu litere din alfabetul latin inzestrate cu semne diacritice, anume accente (cel ascutzit shi cel circumflex, imprumutate din franceza), semicercul (folosit uneori pentru indicarea caracterului scurt al unei vocale latine) shi sedila (adaugata in Frantza in anul 1529, la litera c, pentru indicarea pronuntzarii k „s” a acestei litere); litera care sa poarte semnul a fost aleasa conform etimologiei, in cuvinte (sau elemente) moshtenite din latina: é, ó, a, ê, i, û; a, ĕ, ĭ, ŭ; ḑ, sh, tz. S-a scris, de exemplu, sera, din lat. sera, pote pote(s)t (diftongii ea shi oa din limba romana au fost reprodushi cu ajutorul accentului ascutzit); lana lana, camp campus, anger angelus, vênt ventus, avênd babendo, tênĕr tener, ride ridet, riu rivus, in in, hotari (vine dintrun radical imprumutat + -ire) (accentul circumflex a fost rezervat sunetului „i posterior”; casa casa, adevěr ad-de-verum, numer numērus, rěsare resalit, fiĭ filii, fiŭ filius; ḑice dicit, shi sic, tzine tenet (cuvinte care se scriu astazi seara, poate; lina, cimp, inger, vint, avind, tinar, ride, riu, in, hotari; casa, adevar, numar, rasare, fii, fiu; zice, shi, tzine). S-a scris shi, de exemplu, „imi”, unde i reprezinta un „zero” latin, etimonul fiind lat. m(ih)i. - In cuvinte nemoshtenite (de origine nelatina), sunetul „i posterior” a fost redat in general prin litera i: dobinda, stilp, sfint (imprumutate din vechea slava). Toate acele grafii de altadata pot fi studiate de exemplu in opera citata a lui Hasdeu.

7. Litera û a fost recomandata numai in putzine cazuri, mai ales in patru forme din verbul a fi, anume (1) eu sûnt, (2) (noi) sûntem, (3) (voi sûntetzi), (4) (ei) sûnt; adjectivul adûnc, cu adûncime etc., ocupa un loc special. (Noi, astazi, scriem: sint, sintem, sintetzi, sint, adinc).

Grafia (ei) sunt sau sunt arata foarte latina; Cicero shi Cezar scriau numai asha, sunt. Provine oare forma romaneasca din forma latina citata? Nu este asha de simplu.

In cele patru functzii verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele romaneshti respective din secolul XVI sunt urmatoarele: (1) sant/samt/sint, (2) sem/sam, sau (spre sfirshitul secolului) santem/sintem/sintem, (3) setzi/set/sitzi, sau (spre sfirshitul secolului) santetzi/ sintetzi/sintetzi, (4) sant/samt/sint. Evolutzia de la latina la romana e incurcata; lingvishtii au discutat mult istoria morfologica a verbului a fi. Formele 2 shi (mai ales) 3 au fost complet refacute; traditzia a fost rupta. In limba romana din prima epoca formele cu vocala u nu apar; scrierea cu a, sau (mai ales inaintea grupului nt) cu i, ne orienteaza spre „i posterior”, nicidecum spre u; grafiile cu i apar devreme.

In secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este in parte o iluzie, o aparentza inshelatoare. Toata aceasta serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse in limba culta de shcoala latinista din secolul XIX (v. Dictzionarul limbii romane al Academiei, s.v. fi, p. 113 b; Gramatica limbii romane a Academiei, vol. I², 1966, p. 280); prin acest u shcoala mentzionata a vrut sa ne aminteasca de formele latine clasice sunt shi sumus (a fost propusa pentru limba romana shi forma complet latina (eu) sum). Pe de alta parte, acel u caracterizeaza variante interesante care se gasesc in dialectul anumitor regiuni din Romania moderna; nu e imposibil k acele variante sa provina dintro traditzie cu origini in antichitate tardiva. Dar cele patru forme din limba romana standard, cu sunetul „i posterior”, sint forme refacute, create in limbajul popular, probabil in evul mediu, prin influentza conjuncturii, care avea in latina formele sim simus sitis sint.

Adjectivul care noi i scriem adinc (Hasdeu scrie sintem, cu i, dar adanc cu a; v. op. cit., vol. I, p. XXVII shi col. 261) reprezinta un caz foarte rar shi nu cu totul clarificat de lingvishti. A trecut oare cumva u latin la „i posterior”? (Forma verbala maninc manduco ofera un caz asemanator, dar nu identic). Dat fiind k italiana are adjectivul adunco, cu u, este greu de presupus, linga forma clasica aduncus, existentza unei forme latine neatestate *adincus.

Formele romaneshti sunt -em -etzi, cu u, din limba generala (standard) au avut un anumit succes; se vad shi se aud shi in zilele noastre. Dar trebuie recunoscut k au un caracter artificial, k nu reprezinta o traditzie, o moshtenire, un patrimoniu, ci, mai degraba, sau un latinism (partzial), sau un regionalism. De fapt, suntetzi e abia mai latin decit sintetzi. Dimpotriva, concurentele lor cu „i posterior” ishi au obirshia in romana din prima epoca, probabil chiar shi in latina tardiva.

Inainte de a parasi pe sintem shi sintetzi (sa-, sû-, su-), sa consideram accentuarea. Oricum ar fi vorbita shi scrisa prima lor silaba, cele doua forme se accentueaza sau pe aceasta silaba, sau pe silaba urmatoare; acel contrast e cunoscut shi prin cele doua accentuari ale formelor corespunzatoare din alte verbe, k de exemplu raminem -etzi, tzinem -etzi, (a)párem -etzi/ (a)parém -étzi. Dar exista o deosebire intre prezentul verbului a fi shi cel al celorlalte verbe citate: linga raminem -etzi etc. avem infinitivul ramineá/ ramíne, tzineá/tzíne, (a)parea/ (a)pare, care ne permite sa constatam daca verbul respectiv este unul din cele care apartzin conjugarii de tipul -ea sau unul din cele care apartzin celei de tipul -e. Aceste doua conjugari se deosebesc numai la patru forme verbale: cea in -ea are de exemplu tacém-tacétzi la prezent shi taceá/ tacére la infinitiv (scurt shi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cind cea in -e are, la formele corespunzatoare, de exemplu fácem -etzi shi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e shi fac -i -e etc. etc.) cele doua conjugari se confunda. Formele sintem -etzi nu apartzin, fireshte, conjugarii in -i, asha cum s-ar putea crede judecind numai dupa formele care le servesc de infinitiv (scurt shi lung), anume a fi shi fire. Ne intrebam daca formele sintem shi sintetzi apartzin conjugarii in-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminatzie, sintem -etzi) sau celei in -e (ceea ce ar da accentuarea sintem -etzi). Probabil k raspunsul corect este: ele apartzin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ in care, la cele mai multe forme, contrastul intre cele doua conjugari nu apare. - La intrebarea „care din cele doua accentuari din sintem -etzi e preferabila, deci merita sa fie considerata normativa?”, scrierea din texte nu ne da raspunsul; scrisul nu arata accentul. Singurul argument ni-l pune la dispozitzie frecventza: in limba standard de azi accentuarea pe a doua silaba pare sa fie cea mai folosita^[4]. Gramatica Academiei (vol. I, p. 279) da in primul rind sintém -étzi shi in paranteza varianta síntem -etzi.

8. Cu timpul, vechea ortografie, de acum un secol, a fost simtzita k nesatisfacatoare. S-a recunoscut, intre altele, k folosirea a patru litere, a, ê, i, shi û, pentru scrierea unui singur sunet vocalic, a „i-ului posterior”, este cam mult (fac aici o rezerva pentru u din formele verbale discutate, respectat de multe persoane culte). Printro reforma din 1904 literele e shi u au fost suprimate. Din cele doua care au ramas, s-a acordat preferintza literei i. S-a suprimat shi litera ĕ: sunetul „e posterior” a fost scris peste tot cu a: adevar, numar, cu a, k in casa.

Diferite modificari au fost sugerate, intre altzii, de A. Lambrior shi H. Tiktin. V. de exemplu cartea lui Tiktin Rumanisches Elementarbuch, Heidelberg, 1905, P. 16-17.

Regulile ortografice votate de Academie in 1932 shi decretate de Ministerul Instructziunii in acelashi an au stabilit k „i posterior” e scris cu i in doua cazuri: (1) la inceputul unui cuvint, exemplu in, im- shi in- (prima silaba a nenumarate cuvinte, de exemplu imparat, implini, inainte, inca, incepe, inger, ingust), shi in compuse k neinsemnat, preainalt, a subimpartzi, shi (2) in verbele in -ri cu derivatele lor, exemplu hotari, hotaritor, urit, chiorish; dar cu a in toate celelalte cazuri, exemplu lana, vant, sant, rade, roman, sfant. Regulile pot fi studiate in detaliu in: S. Pushcariu shi T, A. Naum, Indreptar shi vocabular ortografic, Editura Cartea romaneasca, 1932.

Reforma aceea reprezenta, in multe cazuri, o respectare a principiului istoric-etimologic, o apropiere a ortografiei de aspectul cuvintului de origine, k in lana lana, roman romanus, in in, imparat imperator, inainte in-ab-ante, hotari -ire. Dar in alte cazuri reforma reprezenta, dimpotriva, o nerespectare a acestui principiu, k in inger angelus, ingust angustus, strange stringere, san sinus, rade ridet, rau rivus, vant ventus, adanc aduncus, k shi in cuvinte de origine straina de exemplu stalp, sfant. Noua ortografie a vrut sa tzina seama in acelashi timp shi de principiul istoric, shi de necesitatea de a formula o regula cit mai simpla, ushoara. A vrut sa imbine cit se putea de mult principii diferite, fara sa fie neglijat nici unul, nici altul.

Reforma din 1932 a marcat o data importanta in istoria ortografiei romaneshti: regularizarea a devenit mai stricta, deciziile oficiale mai ascultate, shi mai bine intrate in conshtiintza publica. Insa in excelentul dictzionar al lui I. A. Candrea, care formeaza prima parte a volumului Dictzionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romaneasca” de Candrea-Adamescu, din 1931, autorul urmeaza in parte principiile lui personale: scrie de exemplu lina, inger, ride, roman (grafii care vor fi lege mai tirziu, in 1953 shi 1965).

9. Dar foneticienii severi nu erau multzumitzi cu regulile din 1932; compromisurile nu erau pe gustul lor. Doua litere pentru acelashi sunet in loc de patru insemnau, e drept, un pas inainte; dar scopul va fi atins, dupa ei, abia cind „i posterior” va fi scris peste tot cu aceeashi litera. Pentru reprezentarea in scris a sunetului respectiv trebuia acum sa se faca shi ultimul pas, de la doua litere la una singura. Dar care din cele doua litere existente, a shi i, sa fie aleasa? Desigur, litera i, caci ea subliniaza inrudirea cu „i anterior” (i propriu-zis) shi este, prin urmare, superioara celeilalte din punct de vedere fonetic. Sa scriem, deci, nu numai - k inainte -in, hotari, inger, ci shi lina, vint, romin. Punctul de vedere istoric-etimologic - care inainte era sacrificat in favoarea sistematizarii numai in anumite cazuri, k in inger, rade (cf. lat. angelus, ridet) - a fost atunci sacrificat complet. Litera i a fost generalizata. Asha era scris atunci „i posterior” in toate cazurile, oricare ar fi originea cuvintului. De atunci inainte, oricare alta litera cu circumflex era exclusa din alfabetul limbii romane (numai in citeva nume de familie a fost admisa pastrarea scrierii traditzionale cu a, de exemplu Gadei). Aceasta a fost hotarirea din 16 septembrie 1953^[5]. Ea a marcat victoria totala a „shcolii” fonetice. Cit despre cuvintele nemoshtenite, straine, ele nu mai ridicau nici o problema. Deoarece reforma nu tzinea seama deloc de etimologie, se oferea posibilitatea de a scrie fara vreo ezitare shi cuvintele imprumutate (de origine nelatina); regula e cit se poate de simpla shi grafii oficiale k stilp shi sfint deveneau cu totul naturale.

10. S-ar fi putut scrie atunci necrologul literelor a, ê shi û. Ultimele doua nu au avut viatza lunga. Dar au contribuit la familiarizarea publicului cu accentul circumflex shi cu rolul lui de simbol al sunetului „i posterior”. In aceasta functzie a devenit o trasatura caracteristica a limbii romane scrise.

Reforma a mers in etape: de la etapa a ê i û ne-a dus la etapa a i, iar de la aceasta la etapa i. Cele trei concurente erau eliminate. Nu se putea merge mai departe.

Fara indoiala. Dar se putea merge inapoi. Litera a va cunoashte o reinviere. Regula din 1953 include o serie de cuvinte deosebit de sensibile din punct de vedere semantic, shi anume cele care se scriau pina atunci (shi astazi se scriu) Romania, roman, romanesc, romanca, a romaniza etc. S-a constatat k regula fatala din 1953 era prea rigida, prea „rucksichtslos”. Familia de cuvinte mentzionata contzine o idee sacra prin care aceste cuvinte nu pot fi tratate cu severitatea regulilor obishnuite: originea lor e numele mamei noastre a tuturora, Dea Roma. Grafia roman etc., cu a, constituia un omagiu adus originilor latine ale limbii, k shi memoriei lui Traian.

Roman cu a shi romin cu i suna la fel; dar, de fapt, scrierea cu i nu arata bine. Traditzionalishtii au putut accepta, cu timpul, cu ezitare, litera i de exemplu in vint, mai tirziu shi in lina, in ciuda etimologiei care este cu vocala e (ventus) sau cu a (lana); dar a venit ziua cind grafia romin, cu i, a fost considerata prea sfidatoare. S-a simtzit, cu timpul, k trebuie facuta o rezerva pentru cuvintul roman shi familia lui. Asha a fost shi decis oficial; printro hotarire noua, din 1965, s-a stabilit k cuvintele roman etc., de atunci inainte, se scriu asha, cu a, conform etimologiei; in toate celelalte cazuri va fi mentzinuta litera i (v. Indreptar ortografic, ortoepic shi de punctuatzie, publicat de Academie in 1965; noua ed., 1971)^[6].

Schema urmatoare da o vedere de ansamblu a ultimelor decrete referitoare la alegerea dintre a shi i:

11. Astazi, in 1992, se discuta alta reforma eventuala: anumitzi specialishti competentzi au propus sa mearga shi mai departe calea intoarsa: se recomanda reintroducerea literei a pe o scara mai mare, mai mult sau mai putzin dupa legea din 1932.

Exemplele de mai sus au aratat k grafia din 1965 este conforma etimologiei in multe cazuri, shi anume in cuvintele care provin dintro forma latina cu vocala a: litera a din lana, camp, tarziu (scrise azi lina, cimp, tirziu) are drept baza litera de origine a acestor cuvinte, care este a; chiar in cele patru cuvinte, in care a latin a dat in romana diftongul „i posterior + i silabic”, grafia caine, maine, maini, paine (scriem astazi ciine, miine, miini, piine) reda in mod cit se poate de fidel aspectul latin canis, mane, (pl. din mina) manus, panis. Dar in multe alte cazuri scrierea cu a nu ar avea drept consecintza nici un fel de conformitate cu etimologia, shi anume: (1) in cuvintele (sau elementele) care provin dintrun cuvint latin (sau un element latin) cu alta vocala decit a, k de exemplu ride, riu, (hotar)i, vint, vina, mormint, (av)ind, adinc, in care vocala romaneasca vine dintrun i, e sau u latin; singurul fel, atunci, de a proceda etimologic, de a relatiniza scrierea moderna, ar fi de a pastra litera i shi de a reintroduce, in acelashi timp, literele ê shi û din epoca pre-hasdeana - dar o astfel de solutzie pare k nu e in intentzia nimanui (de ce, atunci, sa nu reincepem sa scriem shi sera, pote, adevěr, di, iubesce, Bucuresci etc.? chiar daca am face acest pas enorm indarat, ar mai ramine nerezolvata problema reprezentata de sfint, stilp); (2) in cuvintele (elementele) nemoshtenite din latina, k dobinda, sfint, stilp.

Superioritatea fonetica a literei i a fost recunoscuta de mult. Apare prin faptul k, la o epoca in care „i posterior” era reprodus in romana prin 2, 3 sau 4 litere, litera i a fost aleasa (in principiu) pentru nenumaratele cuvinte a caror origine este sau nelatina (nemoshtenita; exemplu dobinda), sau neclara (exemplu intimpla), sau necunoscuta, sau cu un „zero” latin (exemplu imi).

Sa nu uitam k sunetul „i posterior” vine dintrun a, e sau i latin, arareori dintrun o sau u latin (fintina, adinc) sau dintrun „zero” latin (imi); shi k vine din diferite sunete nelatine. In aceste conditzii, cum trebuie scris in mod etimologic acel sunet? Intrebarea e grea nu numai daca o adresam unui lingvist care cunoashte bine evolutzia limbii, deoarece raspunsul „cu 5 (6) litere deosebite” nu poate fi acceptat. Devine shi mai grea daca e adresata unui nelingvist. Caci trebuie sa gasim o solutzie care

• sa fie simpla,
• sa constituie o regula ushor de formulat, de intzeles, de aplicat, de retzinut,
• sa satisfaca pe foneticienii severi, adica sa realizeze (sau cel putzin sa se apropie de idealul „un sunet - o litera”,
• sa satisfaca pe traditzionalishti, adica sa nu shocheze pe istoricii severi, etimologishtii severi.

In comparatzie cu aceasta problema, cvadratura pare a fi un joc de copii.

In situatzia de fatza este necesar k sa sacrificam ceva, sa renuntzam la una din conditzii. Dar la care? La care este cel mai ushor de renuntzat? Singurul raspuns posibil este; la ultima conditzie, adica la cea la care au renuntzat cei ce, acum citeva generatzii, s-au impacat cu grafii k vint (vant) sau zic, cu toate k istoria, etimologia, traditzia cereau imperios literele e(e) shi d(d). Cu alte cuvinte: sa sacrificam etimologia. Solutzia poate fi simtzita k dureroasa pentru multzi, dar alta nu vad. O justificare detaliata a acestei asertziuni, adica o enumerare a tuturor factorilor de caracter „pro” shi „contra”, shi o cintarire a acestora, ar insemna, in mare parte, doar o reiterare de lucruri constatate mai sus. Este preferabil sa incercam aici sa prevenim principalele obiectzii posibile ale traditzionalishtilor.

Este adevarat k i din lina shi vint nu corespunde etimologiei latine a acestor cuvinte. Dar:

1. Evolutzia prin care vocala accentuata din lat. lana shi cea din ventus au dat in romana acelashi sunet vocalic k cea din ridet este ineluctabila. Legile fonetice au un caracter biologic, sint un fel de legi ale naturii shi nu pot fi schimbate, oprite sau eludate.
2. Litera i din lina shi vint nu e mai nelatina decit z din zic, decit cele doua c din cinci, nici decit r din fir. SHi nimeni nu a propus in zilele noastre, pe cit shtiu eu, sa fie introdusa vreo grafie latinizanta care sa arate etimoanele lat. dico, quinque shi filum (strabunicii romanilor de azi, latinishti buni, scriau primul cuvint cu „d cu sedila”).
3. In cele trei cuvinte romaneshti care provin din lana, ventus shi ridet avem un sunet vocalic absolut identic, deci unul singur, nu doua sau trei. Avem un sunet consonantic, unul singur, la inceputul cuvintelor zic shi zel; avem unul singur in cinci shi cer; avem unul singur in fir shi rau. Daca folosim aceeashi litera in zic k in zel, in cinci k in cer, in fir k in rau, de ce sa facem o distinctzie intre lina, vint shi ride?
4. Daca vrem k grafia sa tzina seama de etimonul cuvintelor romaneshti de origine „transparenta” k lina, vint, ride etc., atunci logica cere k ea sa tzina seama de etimonul cuvintelor de origine „netransparenta” sau straina (sint multe!), k (a se) intimpla (etimologia lat. *intemplare e nesigura, discutata), stilp, sfint etc., etc. Cum sa le scriem, in mod etimologic satisfacator, pe toate acestea? E drept k poate provoca o suferintza unui istoric sau unui patriot de a constata cit de des limba s-a indepartat de originile ei latine shi s-a lasat ispitita de elemente straine (nelatine); poate fi dureros pentru ei k grafia sa le aminteasca la fiecare pas, cind citesc sau scriu, de acele schimbari, de acele incursiuni peste hotare, de acele noutatzi, de acele sute shi sute de barbarisme. Dar istoria in general, deci nu numai aceea a limbii shi nu nimai acea a Romaniei, e plina de fapte care ar putea shoca un observator modern riguros. Trebuie recunoscut, in cazul limbii romane, k inconvenientele practice shi fonetice ale unei reforme ortografice consecvente, realizate pe scara mare, ar cintari mai greu decit avantajele istorice-etimologice.

12. In concluzie, hotarirea din 1965, in vigoare acum, imi pare mai bine facuta shi acceptabila astazi; nu merita, cred, sa fie schimbata. In cazuri in care respectul fatza de o pronuntare actuala bine inradacinata e incompatibil cu respectul fatza de etimologie - cu alte cuvinte, cind principiul fonetic shi principiul etimologic nu pot fi puse de acord unul cu altul - legea din 1965 lasa pe primul, cel fonetic, sa decida, ceea ce imi pare o metoda corecta. Asha au procedat, in general, „post-hajdeienii” care, in cursul ultimilor o suta de ani, au reformat ortografia romaneasca; asha a evoluat scrierea shi in cele mai multe limbi moderne (e drept, relativ putzin in franceza shi engleza) shi s-a aflat k metoda functzioneaza bine. - In ce priveshte scrierea cuvintului roman shi familia lui, ea constituie o anomalie, o concesie acordata etimologiei, o exceptzie, o „favoare”. Dar merita sa fie pastrata, cazul acesta fiind cu totul special.

Mentzinerea literei i (in afara de cuvintul roman etc.) are avantaje fonetice clare: (1) este conforma principiului fonetic natural dupa care un sunet dat trebuie scris peste tot cu aceeashi litera (eventual cu acelashi grup de litere); (2) subliniaza inrudirea sunetului „i posterior” („i”) cu sunetul „i anterior” („i”). Din punct de vedere istoric se poate nota k litera i aminteshte in anumite cazuri de etimologie (exemplu ride, riu etc, etc.); o grafie acceptabila care sa aminteasca in toate cazurile de originea cuvintului respectiv e inimaginabila. - Din punct de vedere morfologic se poate constata k litera i reprezinta, fatza de i, in flexiunea anumitor cuvinte, alternantza vocalica i/i, adica subliniaza inrudirea morfologica de exemplu a formelor (eu, ei) vind, sa vinda, vindut etc. cu formele (el) vinde, (tu) vinzi, (a) vinde etc. shi a formelor de singular cuvint, vina, sfint etc. cu formele corespunzatoare de plural cuvinte, vine, sfintzi, etc. Dar dat fiind numarul mare, in morfologia limbii romane, al alternantzelor vocalice de tipul masa/mese, floare/flori, acest argument din urma nu cintareshte greu.

Cit despre cele patru forme discutate ale verbului a fi, ma simt nesigur: sa acordam preferintza lui i sau lui u? Ash crede k nu exista, nici in acest caz, motive suficiente k sa schimbam starea actuala; adica propun sa mentzinem pe i, shi sa scriem shi sa spunem (eu) sint, (noi) sintem, (voi) sintetzi, (ei) sint; aceste forme sint cele care reprezinta cel mai bine traditzia romaneasca.) - In pronuntzarea formelor sintem shi sintetzi, accentuarea pe terminatzie merita sa fie recomandata, dar accentuarea pe prima silaba poate fi acceptata: nici una nici alta nu e greshita.

Daca scriem (1) lana, (2) vant, (3) rade, cu a, traditzia cuvintelor latine lana, ventus, rident, e respectata numai in primul din cele trei cazuri. Daca scriem lina, vint, ride, cu i, e respectata numai in al treilea; dar traditzia fonetica e respectata in toate cele trei. Daca scriem lana cu a, vent cu e, ride cu i, k acum o suta de ani, nu respectam faptul k sunetul e acelashi in cele trei cazuri, cu toate k originile sint diferite. Intre aceste trei posibilitatzi, a a a, i i i, shi a e i, alegerea imi pare ushoara. In 1953, cind ortografia oficiala a trecut de la doua litere, a shi i, la una singura, a shi fost aleasa, cu drept cuvint, litera i, pentru reprezentarea generala a sunetului respectiv.

Pare k nu ne putem apropia de scop mult mai mult decit au putut reformatorii din 1953 shi 1965. Primii au generalizat folosirea literei i; cei din 1965 au introdus cu tact o rezerva de caracter traditzionalist. Eu personal votez, in concluzie, pentru statu-quo. Totushi ma bucur k am avut ocazia sa studiez aici problema intreaga, sub diferitele ei aspecte. Daca expunerea studiului meu poate fi de interes shi pentru altzii, k o contributzie la discutzie, ma bucur shi mai mult.

Mai-iunie 1992