Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Cand ma gandesc la vineri imi vin in minte versurile lui Eminescu din Scrisoarea II:

La aceste academii de shtiintzi a zanei Vineri

Tot mai des se perandeaza shi din tineri in mai tineri...,

dar shi cele din poezia Venere shi Madona:

Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie,

Bratz molatic k gandirea unui imparat poet.

Nu uit nici versurile din Scrisoarea V:

Asha k, inchipuindu-tzi lacramoasele ei gene,

TZiar parea mai mandra decat Venus Anadyomene.

Dincolo de dimensiunea estetica a lor, aceste trei extrase vorbesc implicit despre intuitzia etimologica a poetului, care a pus in lumina firele secrete ce leaga impreuna cele trei cuvinte: vineri, Venus, Venera.

Pentru mine vineri mai are shi o dimensiune umoristica: in vremea studentziei mele un cunoscut arbitru de fotbal se numea Venus Ciocalteu.

Parintzii, nashii, popa sau cine o fi fost responsabil cu botezul nu aveau habar k Venus este femeie, nici k, in mitologia romana, era chiar zeitza dragostei. „Numele itzi marcheaza viatza asemenea unui destin", cam asha s-ar traduce mai liber locutziunea latina nomen omen. Ciocalteu, saracu’, a purtat cu sine toata viatza, prin prenumele sau, ignorantza shi impostura celor care l-au botezat astfel.

La vineri s-a ajuns de la Veneris, forma de genitiv a lui Venus, tot asha cum la martzi s-a ajuns de la Marte, la miercuri de la Mercur sh.a.m.d. Franceza, italiana shi spaniola au urmat cu fidelitate sistemul: vendredi, venerdì, respectiv viernes. In latineshte, Venus a dezvoltat o familie bogata: venerari (verb) veneratio (substantiv) veneratus shi venerabilis (adjective), cuvinte ale caror corespondente sunt lesne de ghicit in romana. Mai greu de ghicit este insa cum s-a ajuns de la Venera la... venin. Se pare k totul pleaca de la o bautura afrodiziaca^[1], venenum, in al carei nume recunoashtem radacina ven- din Venus. Consumata in exces, aceasta putea duce la deces, asha k pana la urma vorbitorii au uitat semnificatzia initziala, retzinand doar consecintzele letale ale bauturii.

Derivatele latineshti au fost urmate de limbile neolatine care le-au modificat ushor aspectul fonetic potrivit specificului fiecareia: fr. vénérer, it. venerare, port. shi sp. venerar. In franceza, aceste derivate sunt atestate inca din secolul al XVII-lea, dar in romana ele s-au raspandit abia doua veacuri mai tarziu, mai intai printre intelectualii care vorbeau frantzuzeshte. A venera este un sinonim aproximativ al verbului a iubi. DEX-ul il defineshte dupa cum urmeaza: „a respecta in mod deosebit, a cinsti in cel mai inalt grad, a manifesta o pretzuire profund respectuoasa pentru cineva sau ceva”. Ceea ce este paradoxal in jocurile nuantzelor semantice e faptul k, deshi a venera ne trimite gandul la zeitza dragostei, verbul acesta pierde pe drum componenta erotica, mizand aproape exclusiv pe adulatzia sincera care impune distantza respectuoasa intre adulat shi adulator. De altfel, pentru autorii Dictzionarului de sinonime, aceasta diferentziere este atat de pronuntzata, incat pe a iubi nici nu l-au inregistrat printre sinonimele lui a venera!

Neologismul confera o anumita solemnitate savanta frazei, dar, cum de atatea ori s-a spus, de la sublim la ridicol nu-i decat un pas. Cu simtzu-i innascut pentru subtilitatzile limbii, Caragiale „compromite" voluntar cuvantul venerabil (asha cum a facut altadata cu amic), punandu-l in gura unor personaje semidocte ori senile k Trahanache, Catzavencu, Lache sau Mache. E o reactzie contra imposturii, atitudine cu care ne-a obishnuit literatura sa.

P.S. Pentru a-l proteja pe bolnav, medicii evita rostirea frusta a numelui unor boli grave, „rushinoase" sau fatale, scop in care recurg la interdictzii de vocabular, la eufemisme sau la termeni savantzi. In cazul bolilor pricinuite de amor (necontrolat!), medicii francezi au renuntzat la violentza terminologiei populare shi au apelat la ajutorul zeitzei Venus, numindu-le maladies vénériennes, sintagma care doctorii noshtri au copiat-o cu... dragoste.