Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Daca se intampla cumva k unii cititori ai cartzii sa fie plictisitzi ori nedumeritzi sau poate chiar iritatzi de faptul k evoc cu atata ardoare limba latina atunci cand ei se ashteapta sa comentez viatza cuvintelor romaneshti, ma supar foarte rau. Dar nu pe cititori, ci pe mine insumi: inseamna k demonstratzia, k shi argumentele care, dupa opinia mea, justifica pe deplin aceasta atitudine, nu au fost expuse cu destula claritate, cu destul tact shi cu destul farmec stilistic. Daca e asha, numai eu sunt de vina k n-am fost suficient de convingator. Am scris aceste cuvinte introductive nu cu ipocrizie, pentru a ma alinta ori pentru a ashtepta consolare din partea cititorului, ci cu gandul la o experientza pedagogica neobishnuita care am trait-o in urma cu catziva ani; predam un curs de istoria limbii romane in care dadeam cezarului ce-i al cezarului, dar mai ales latinei ce-i al latinei. Una din cele mai bune studente - structura frondista, ce-i drept, - mia intrerupt elanul retoric cu vorbele:

- Dom’ profesor, eu am crezut k facem istoria limbii romane, shi dumneavoastra o tot datzi inainte cu latina.

- Pai noi tocmai despre istoria limbii latine vorbim, iam raspuns.

- Cum adica, pe orar scrie altceva…

- Foarte simplu, iam replicat, limba romana este chiar limba latina vorbita dupa 2000 de ani, tot asha cum italiana este shi ea tot limba latina, franceza, spaniola sau portugheza tot astfel.

Studenta, dar shi colegii ei m-au privit cu oarecare neincredere. Atunci am scos tacticos din geanta stickul in a carui memorie aveam cateva citate parca anume pregatite pentru acest „meci". Am inceput cu un mare lingvist italian (Giacomo Devoto, 1897-1974), pe ale carui cuvinte din Storia della lingua di Roma (1939) le-am proiectat pe tabla electronica in original, rugand-o pe studenta sa le traduca. A reushit s-o faca impecabil. Le reproduc aici aidoma, mizand pe faptul k orice roman trecut prin shcoala le intzelege fara dificultate :

L’italiano deriva dal latino e precisamente dal latino parlato tanto che si può quasi affermare che oggi noi parliamo una lingua che è il latino modificatosi nel tempo. Beninteso, latino parlato che non era quello classico usato da Virgilio, Orazio o Cicerone, ma quello usato quotidianamente dalle persone comuni che si diversificava sia per differenze territoriali, in quanto la lingua di Roma man mano che venivano conquistati i territori si combinava con le altre lingue autoctone, sia per la differenza di alcune condizioni specifiche, a seconda che fosse parlato dai militari o dai provinciali.

shi atunci, daca italienii a caror limba este atat de apropiata de a noastra (dovada k am intzeles fara dificultate acest text) vorbesc azi „il latino modificatosi nel tempo", oare romanii nu vorbesc aceeashi latina modificata de trecerea vremii peste ea? Drept raspuns, am reprodus inca trei pasaje reprezentative din operele a trei nume notorii ale lingvisticii shi filologiei romaneshti.

Alexandru Rosetti (1895-1990)

Limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioara shi inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii shi pana in zilele noastre.

Sextil Pushcariu (1877-1948)

Limba romana de azi e insashi limba latina, cu modificarile ivite in cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am nascut, cu aceeashi culoare shi cu aceleashi semne shi alunitze, k shi in pruncie, deshi toate celulele s-au improspatat in curgerea timpului.

Profesorul meu din studentzie shi de mai apoi, G.I. Tohaneanu (1925-2008), mia scris urmatoarele cuvinte cand iam cerut parerea in aceasta privintza:

Daca romana este limba noastra materna, atunci putem spune, cu aceeashi indreptatzire, k latina inseamna, pentru obshtea romaneasca, limba ei paterna. Imbogatzim astfel shi conceptul de patrie extras din expresia latineasca terra patria (pamantul parintzilor). N-ar trebui sa ne scape din vedere nicio clipa amanuntul, cu totul semnificativ, k, shi atunci cand ne mandrim cu stramoshii noshtri aborigeni, dacii, care sunt „infiptzi in muntzi” (montibus inhaerent), prinosul admiratziei noastre fatza de ei se incheaga tot in cuvinte, propozitzii shi fraze latine. Noi suntem urmashii Romei shi tocmai in aceasta calitate onoranta, avem obligatzia de a lupta cu toata energia pentru k limba latina sa se simta din nou, in Romania, la ea acasa, adica sa fie repusa in drepturile ei fireshti, care iau fost retrase in chip arbitrar shi abuziv vreme de aproape jumatate de veac^[1].

Quod erat demonstrandum