Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Sintagma englezeasca din titlu shia cashtigat dreptul de a se instala in vocabularul limbii romane. Este utilizata frecvent de catre internautzi. Nu mai vorbesc de faptul k e ilustrata pe YouTube printrun filmuletz de cateva minute care-l rezum intro singura fraza: un ofitzer SS ishi trage un glontz in cap cand un tanar i corecteaza germana aproximativa (in fapt o infima imperfectziune), iar iubita acestuia – evreica – il umileshte citand din Gramatica Academica regula care a incalcat-o. Tot pe internet, dau peste o anecdota franceza; o reproduc in original shi apoi in traducere:

Au retour d’une séance de l’Académie, Nicolas Beauzée trouva sa femme en galante compagnie. Le séducteur, qui disait à l’épouse infidèle « Quand je vous avertissais, madame, qu’il fallait que je m’en aille », fut repris par l’académicien, auteur d’une Grammaire générale et raisonnée, qui le corrigea ainsi: « Eh, monsieur, dites au moins: Que je m’en allasse !».

Intors acasa de la o shedintza a Academiei, Nicolas Beauzée ishi gasi nevasta intro galanta companie. Amantul, care-i spunea sotziei infidele „SHi te avertizasem, doamna, k trebuia sa plec”, primi din partea membrului inaltei institutzii, autor al unei Gramatici generale shi sistematice, aceasta replica menita sai corijeze exprimarea: „Ei bine, domnule, spunetzi macar: sa fi plecat!”

Sa-tzi curmi viatza pentru o confuzie lexicala ori sa te afecteze intratat ignorarea subjonctivului imperfect incat sa uitzi pana shi de infidelitatea matrimoniala - iata doua „performantze” greu de admis shi inca mai greu de intzeles.

Sunt impotriva pedanteriei extreme shi cominatorii, dar mai ales impotriva fanatismelor de orice fel: fie ele politice, ideologice, religioase sau... textologice. Acest lucru nu ma impiedica insa, atunci cand scriu, sa aspir la idealul perfectziunii. Pe care shtiu k nu-l pot atinge, cu toata stradania mea. Nici macar una din cartzile care le-am publicat n-a aparut „fara pacat”, adica, etimologic vorbind, impecabil. Am suferit de fiecare data, dar n-am folosit, totushi, nici pistolul, nici shtreangul. Dezaprob fanatismul, dar admir aspiratzia catre sublimitate, cu gandul la o editura germana care ne asigura in caseta tehnica: Dieses Buch erscheint ohne Druckfehler, adica, pe romaneshte: aceasta carte nu are nicio gresheala de tipar. In atmosfera filologica in care m-am mishcat de-a lungul unei vietzi, acest ideal seren, care n-are nimic de-a face cu fanatismul, era la el acasa. K sa ma credetzi, va citez un text despre punctele de suspensie din cartea profesorului Sergiu Drincu^[1]:

Punctele de suspensie, trei la numar, [...] indica o pauza mare in cursul vorbirii. Ele pot fi puse dupa orice parte de propozitzie shi oriunde in structura unei fraze, intrucat ratziunea folosirii lor acopera realitatzi obiective shi subiective atat de diverse incat fluxul vorbirii poate fi intrerupt in orice moment al sau. De retzinut este faptul k punctele de suspensie nu marcheaza sfarshitul unei propozitzii sau al unei fraze, ci indica doar intreruperea shirului vorbirii. Totushi, plasate la sfarshitul unui enuntz, ele pot marca shi sfarshitul acestuia.

Precizari inutile shi agasante, vetzi spune, prea multe evidentze, exces de zel, dadaceala pedagogica, pedanterie academica. K nu e deloc asha incerc sa dovedesc evocand doua intamplari filologice. Una mai veche, cealalta mai proaspata. Ergo:

Acum exact 20 de ani, primesc in dar, din partea poetului SHerban Foartza, o splendida carte de poezie (Un castel in Spania pentru Annia), editata in conditzii grafice excelente, la Editura Brumar. Pe paginile din stanga sunt reproduse picturi celebre ale unui Paul Gauguin sau Vincent Van Gogh sau Pieter Bruegel sau..., iar pe pagina din dreapta (belle page cum o numeau tipografii de altadata) - o poezie inchipuind reflectzia picturalului in sensibilitatea inocenta a Anniei. O adevarata carte „pentru copii shi rafinatzi”. Toate poeziile sunt minunate, dar una mia atras atentzia in mod special; o reproduc, aici, in facsimil; pe pagina din stanga, admiram Peisaj(ul) de iarna, o panza a lui Bruegel cu multe „personaje”.

SHtiam k autorul e foarte exigent cu litera scrisa. Pe vremea mashinilor de scris mecanice ishi dactilografia singur textele care le trimitea spre publicare. Daca se intampla sa comita o cat de mica eroare scotea o coala noua shi relua dactilografierea, ori de cate ori era nevoie, pana cand, fara completari shi shtersaturi, textul era prezentat, „nemaculat” de stilou sau pix, revistei „Orizont”, unde detzinea o rubrica permanenta. Banuiesc k proceda identic shi cand ishi preda dactilogramele la edituri. Dar, atzi observat desigur, nimic nu se ascunde mai bine decat o eroare de tipar. Cartea despre care vorbesc contzine una singura, minima e drept, dar care s-a ascuns atat de bine incat s-a strecurat prin filtrul celor care au vegheat la acuratetzea textului: punctele de suspensie dupa deasupra sunt patru, nu trei (asha cum ar trebui). Fara suflet cum sunt cand e sa observ amanunte de acest fel, iam aratat autorului textul, cu totushi regretul cai produc „migrene shi noptzi albe”, cum se plangea cu ani in urma^[2]:

Nu suntem chiar nishte maniaci, nishte pedantzi fara umor, atrabiliari shi acariatri, cautatori, cu dinadinsul, de nod in papura, sh.c.l.; cu toate astea, o eroare, fie shi mica, de tipar, ne poate da migrene shi noptzi albe.

In gluma spusa, replica lui SHerban Foartza la observatzia mea fu letala: „am sa dau in judecata editura!”.

Exasperat k-mi prezentau lucrari neglijent redactate, le-am povestit studentzilor mei intamplarea k sai vindec de superficialitate shi indiferentza. Surpriza insa a venit saptamana urmatoare, la acelashi curs; un student s-a prezentat cu cartea in mana shi mia spus cam asha: „Domnule profesor, ne-atzi invatzat sa nu juram pe cuvintele magistrului: «non iurare in verba magistri» ne-atzi spus pe latineshte; iata, eu v-am urmat sfatul, am achizitzionat ieri volumul de care ne-atzi vorbit shi am constatat k aici, la mine, sunt TREI puncte, nu PATRU cum ne-atzi asigurat dumneavoastra”. SHi-mi arata cartea. Observ k are dreptate; intrigat (mi se parea k studentzii shushoteau), o scot pe a mea din geanta shi constatam amandoi k „la mine” sunt PATRU, iar la el TREI! Nu va speriatzi, nu-i nicio magie la mijloc: editura suplimentase tirajul, iar autorul indreptase gresheala la al doilea^[3].

A doua intamplare e din 2001. La un examen de admitere la o facultate prestigioasa se propusese spre analiza sintactica strofa eminesciana:

Cum izvorand il inconjor

K nishte mari, de-a-notul...

El zboara, gand purtat de dor,

Pan’ piere totul, totul.

Nu totzi profesorii din comisie au sesizat ingambamentul dintre versurile 2 shi 3; in consecintza, au plasat bara despartzitoare dintre propozitzii dupa de-a-notul, in loc s-o asheze in mijlocul versului, dupa mari. O profesoara a sesizat subtilitatea sintaxei lui Eminescu, a carui fraza, prozaic spus, ar suna cam asha: „fiindca Luceafarul e inconjurat de mari, acesta zboara, k shi cum ar inota, pana ce piere cu totul”. Perfecta interpretare, n-am ce zice! Dar, vorba latineasca: „si tacuisses, philosophus mansisses”..., pentru k, mandra de observatzia ce-i uimise (umilise?) pe catziva neofitzi din comisie, profesoara noastra ishi continua hermeneutica trecand de la gramatica la textologie. Fatala gafa: propune k, intro viitoare editzie Eminescu, punctele de suspensie sa fie... suspendate, adica scoase din locul unde le-a plasat, greshit, Perpessicius; shi se mai shi mira k marele editor n-a sesizat un fapt minor, anume k punctuatzia lui indica limpede faptul k propozitzia se incheie dupa de-a-notul. Nu, doamna profesoara, nu e deloc limpede. SHi nu pretind sa ma credetzi pe mine, ma rezum sa-l mai citez o data pe domnul Drincu, caci repetitzia este mama invatzaturii: „punctele de suspensie nu marcheaza sfarshitul unei propozitzii sau al unei fraze [...], ci indica doar intreruperea shirului vorbirii”. SHi daca tot am calcat pe teritoriul textologiei shi al stilisticii, va mai spun ceva, pentru a va potoli, un pic macar, elanul hermeneutic: punctele de suspensie sunt chiar necesare acolo, fiindca ele atrag atentzia asupra unui paradox: zboara... inotand sau, in situatzii asemanatoare: gluma... trista, tanar... batran^[4] shi cate altele.

In sfarshit, fiindca tot ne-am oprit la punctele de suspensie, miam adus aminte, printrun reflex lingvistic, de o alta intamplare ce tzine de shtiintza textului. Cand academicianul Marius Sala a implinit 80 de ani, am fost invitat sa scriu un articol care urma sa apara intrun volum „in honorem magistri”. Cum subiectul interventziei mele era de textologie, n-am avut ceva mai bun de facut decat sa-l ornez cu urmatorul moto extras din testamentul lui Arthur Schopenhauer:

Blestemat fie omul care, in viitoarele editzii ale operelor mele, va schimba ceva cu buna shtiintza, o fraza sau numai un cuvant, o silaba, o litera, un semn de punctuatzie!

La un moment dat, in textul meu folosesc neologismul... suspans, dar scriu suspense k in franceza, ignorand faptul k ultima varianta a DOOM-ului ne recomanda sa scriem cum pronuntzam. Doamna Ioana Vintila-Radulescu, ingrijitoarea volumului, imi telefoneaza, ushor panicata mi s-a parut, shi-mi spune cam asha: „shtitzi, noi cand am redactat DOOM-ul am propus forma suspans, intrucat cuvantul a devenit romanesc shi atunci ar trebui sa-l scriem asha cum il pronuntzam”. „SHi de ce nu l-atzi modificat chiar dumneavoastra, doar v-am trimis textul online” am raspuns nedumerit. „L-ash fi modificat eu, n-avetzi grija, dar dupa ce am citit blestemul din motoul dumneavoastra n-am indraznit”. „Nu-i al meu, doamna, e al lui Schopenhauer” iam raspuns pacifist shi conversatzia in suspans a ramas.