Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

A greshi este omeneshte, a repeta aceeashi gresheala e „dracesc", cam asha s-ar traduce cunoscutul dicton: errare humanum est, perseverare diabolicum. Buna creshtere, politetzea daca vretzi, ne indeamna sa recunoashtem cand am greshit shi sa cerem iertarea celui caruia iam pricinuit o neplacere; iertare este vechi in limba romana shi este moshtenit din libertare - cuvant latinesc preluat de bashtinashii daci de la cuceritorii romani. De-a lungul timpului, cuvantul a suferit cateva modificari specifice romanei: l initzial a disparut k in iepure (din leporem), b intre doua vocale a disparut shi el k in a bea (din bibere). Atunci cand cerem iertare ne recunoashtem mai intai gresheala, dar poate mai important este k ne eliberam de povara vinovatziei, sperand totodata k suferitorul de pe urma greshelii noastre ne va trece cu vederea eroarea savarshita shi ne va ierta. shi mai speram k, odata iertatzi, vom trai mai departe in buna intzelegere shi pace cu cel lezat de gresheala sau stangacia noastra. shi vom fi liberi. O minima regula a civilitatzii este k shi cel lezat sa fie ingaduitor shi sa accepte magnanim scuzele noastre.

Din verbul a ierta limbajul bisericesc l-a creat pe iertaciune, cuvant rostit de preotul ortodox, in numele celui disparut, shi indreptat catre totzi cei carora, „cu voie sau fara de voie", mortul le-a pricinuit suparare ori suferintza in timpul vietzii. A ierta este creshtineshte. „Iarta-le lor, Doamne, k nu shtiu ce fac!” exclama Isus pe cruce, dandu-ne pilda iertarii supreme. Neinduratoarea justitzie, in anumite circumstantze, te poate ierta. Pentru acest concept a recurs la un termen specific care incepe sa se extinda shi in limbajul cult cotidian : a exonera. Evident, cuvantul nu e moshtenit de pe vremea romanilor, el este introdus tarziu, odata cu modernizarea actului de justitzie. Noi l-am preluat din francezul exonérer, dar radacina lui e tot latineasca: exonerare, unde prefixul ex- indica directzia dinspre interior spre exterior (k in exmatriculat „scos din matricola” sau in exclus din ex + clavis „cheie", „zavor"), iar onus, oneris inseamna „povara".

Cand am auzit prima oara cuvantul pardon eram copil. Imi amintesc k acest cuvant ia shocat pe tzaranii din Pancota auzindu-l din gura „domnilor". L-au simtzit in acelashi timp pretzios shi pretentzios, un corp strain, un intrus, care n-avea ce cauta in limba lor. In consecintza l-au tratat cu ironie, persiflandu-l in versuri improvizate:

Cu pardonu’

Omori omu’...

K mai toate neologismele din vremea aceea, cuvantul a fost imprumutat din francezul pardon. Astazi se foloseshte la tot pasul. Ba mai mult, el a nascut chiar urmashi, precum a pardona „a ierta", pardonabil „ceea ce ar trebui iertat" shi impardonabil „ceea ce este de neiertat". Originea mai indepartata a termenului o gasim in Dreptul roman adoptat shi adaptat de francezi in Evul Mediu. Se intampla uneori k, in urma cererii de gratziere, viatza condamnatului la moarte sa fie crutzata de judecator. Acesta pronuntza solemn decizia salvatoare: perdonar la vida^[1], adica: „itzi (re)dau definitiv viatza, te iert". De la perdonare la pardon este, cum se vede shi cum se aude, un singur pas.

P.S. Poetul François Villon (n. 1431) a fost condamnat la moarte prin spanzuratoare pentru k a ucis intro incaierare un preot. Ashteptand executarea osandei, a scris „...cu unghia pe tencuiala, / Pe un parete de firida goala" tetrastihul:

Je suis François, dont il me poise

Né de Paris, emprès Pontoise,

Et de la corde d’une toise

Saura mon col que mon cul poise.

care, pentru romanii anglofoni, il redau gata tradus, in doua variante; mai intai a lui Nicolae Chirica:

Eu sunt François - shi d-aia-s breaz! -

Fat din Paris, langa Ponthoise.

In shtreang va shti bietu-mi grumaz

Cat trage c… la necaz.

shi acum a lui Dan Botta:

Eu sunt Francoys (astai cusurul!)

de la Paris, mai dimprejurul.

Acum va shti, legat cu shnurul,

grumazul meu cat trage c…

O varianta din bogata mitologie literara creata in jurul lui François Villon ne vorbeshte de imprejurarile in care un judecator l-a gratziat. shansa poetului ar fi fost k tetrastihul a ajuns la urechile regelui, care, incantat de umorul indecent-macabru al strofei, l-a induplecat pe judecator sa exclame raspicat in franclatina^[2] medievala de atunci: „te perdono la vita, Françoys!”

Cum se vede, in raspar cu romana, unde cu pardonu' / omori omu’, la francezi cu pardonu' / salvezi omu’!