Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Acest articol a fost conceput pe... drum. Un prieten, cu care port din cand in cand discutzii pe teme filologice, ma intreaba la telefon daca rutina are legatura cu ruta. Ma aflam pe strada cand m-a sunat shi, luat pe nepregatite, iam raspuns: „cred k cele doua cuvinte sunt in relatzie semantica, dar atunci cand e vorba de etimologie eu ma pronuntz cu prudentza, pentru k in acest domeniu se poate greshi foarte ushor".

Pana sa ajung acasa shi sa controlez prin tratate shi dictzionare legaturile ascunse dintre cuvinte, au trecut mai bine de trei ore, timp in care nu m-am gandit la altceva decat la ruta shi rutina. Eram sigur k, in romaneshte, neologismul ruta provine din francezul route. Banuiam k etimonul latin al lui route trebuie sa fi fost verbul latinesc rumpo, rumpere, rupi, ruptum care insemna: „a rupe", „a sparge"; sintagma via rupta per silvam = drum croit (rupt) prin padure, dintrun text latinesc, imi era vie in minte, intarindu-mi supozitzia initziala; de aici incolo, fantezia m-a condus la inceput dezordonat shi imprevizibil, apoi din ce in ce mai lamurit, pana hat departe. M-am gandit k drumurile, cararile shi caile, potecile, ulitzele, strazile shi shoselele pana shi autostrazile, intrun cuvant, toate... rutele s-au construit rupand shi spargand obstacolele aflate in cale: copacii din paduri, bolovanii shi stancile din dealuri sau muntzi, desishurile shi maracinishurile din campie. Miau venit in minte cunoscutele versuri ale lui Eminescu, in care cavaleria lui Mircea cel Batran, la Rovine, ishi despica drum printre inamici calcand shi rupand totul in cale:

Durduind soseau calarii k un zid inalt de sulitzi,

Printre cetele pagane trec rupandu-shi large ulitzi.

Printrun reflex lingvistico-literar gandul m-a condus mai departe catre forma veche, a rumpe, mai apropiata fonetic de etimonul latin rumpo, din Rugaciunea unui dac a aceluiashi Eminescu :

sh-aceluia, Parinte, sai dai coroana scumpa,

Ce-o sa amutze canii k inima-mi s-o rumpa.

De la canii (sic) poetului, gata sa sfashie inima dacului, fantezia mea ambulatorie continua sa bata campii, de nimic cenzurata. Miam amintit de romanul lui Ion Lancranjan, Drumul cainelui, din 1974, ecranizat dupa aproape doua decenii sub nume ushor schimbat: Drumul cainilor. Miam amintit apoi de iarba verde shi deasa din gradina casei parinteshti strabatuta de la un capat la celalalt de o carare sherpuitoare facuta de cainii care, in periplul lor nocturn, manatzi de instinct, numai pe acolo calcau. Instinctul le mai spunea k ruta aceasta este fara pericole, din moment ce pe acolo au trecut cu bine inaintea lor alti „confratzi", shi atunci, pentru nimic in lume, nu se abateau de la ruta lor, cu alte cuvinte nu se lasau de-rutatzi; shi, nelasandu-se derutatzi, deveneau… rutinatzi!

O cale batuta este sigura shi comoda. Oamenii merg pe drum, nu alaturea, din ratziuni practice: acesta duce sigur la o destinatzie anume, pe drum te deplasezi mai ushor, obstacolele fiind mai putzine, pe „drumul lung shi cunoscut" mergi linishtit, fara efort orientativ. A calca pe acelashi drum nu-i insa deloc creator, pentru k urmarea itinerarului este rodul obishnuintzei, shi nu al reflectziei cognitive. Deplasarea este, intrun cuvant, rutiniera. In shtiintza shi arta a merge pe drumul deschis de altzii e comod, dar steril. Atat ratziunea cat shi imaginatzia sunt astfel blocate de prejudecatzi, dogme shi superstitzii, asha incat rutina este, pana la urma, moartea creatziei.

P.S. Ultimul cuvant, in ordine cronologica, pornind de la ruta, este dispozitivul care asigura itinerarul care circula informatzia de la o retzea de calculatoare la alta, pe scurt: router(ul). A ajuns la noi din engl. route = traseu + sufixul -er. Incurcate-s traseele cuvintelor, incat nici cel mai performant GPS din lume nu le descurca! Noroc cu etimologia.