Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia k numai oamenii fara prea multa shcoala produc acele malversatzii lexico-semantice care lingvistica le-a numit etimologii populare (cumparativa in loc de cooperativa, lacramatzie in loc de reclamatzie etc.). Nu e chiar asha. Se intampla cateodata sa clacheze shi oameni cu o anumita pregatire intelectuala. Comentez mai jos doua asemenea erori care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice in popor.

Am asistat, cu ocazia unei inspectzii, la o lectzie de literatura. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara intreaba: „copii, atzi vazut k, virgula, calul manca jaratic?” Prefacandu-ma k nu intzeleg ce cauta virgula intre k shi calul, iam cerut explicatzii la sfarshitul orei. Raspunsul a venit prompt: „am vrut sa evit cacafonia”. Miam dat seama imediat k profesoara nu cunoshtea nici originea, nici semnificatzia exacta a termenului. Neologismul cacofonie nu are legatura cu repetarea, dezagreabila a lui k, ci provine de la grecescul kakos = urat, in asociere cu phonos = sunet. Dictzionarele definesc net cuvantul cacofonie: „asociere neplacuta de sunete”. Daca zicem: „se dusese sa se sesizeze sistematic” (incercatzi pe cont propriu daca nu ma credetzi) putem fi acuzatzi, pe buna dreptate, de... cacofonie. Dimpotriva, in versul lui Eminescu: „Argint e pe ape shi aur in aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clara barca molateca plutea”, revenirea armonica a vocalei a este perceputa k o „asociere agreabila de sunete”, adica o... eufonie (gr. eu- „placut”).

Altadata, in cancelaria unui liceu industrial, directorul shcolii a folosit verbul a oripila. Atat numai k persoana pronuntza oribila. Colegii lui, care-i trata de sus, cum am observat, schimbau intre ei priviri semnificative. Unul n-a indraznit sa-l corecteze. Prima data am crezut k n-am auzit bine, dar omului i cazuse cu tronc cuvantul shi insista cu... oribilismele lui, fiind convins k verbul sau este un derivat de la cuvantul-baza - oribil. Trebuie sa recunoashtem k numai un om cu oarecare shtiintza de carte poate „imbogatzi” limba romana cu asemenea monstruozitate lexicala, pentru k un om fara shcoala n-a folosit in viatza lui nici adjectivul oribil, nici verbul a oripila. Directorul nostru trecuse prin shcoala, nu-i vorba, dar cam fara folos cum se vede.

Lucrurile nu pot fi lamurite pana la capat fara a cobori in istoria lor. Daca facem acest efort recuperator, constatam k cele doua cuvinte au patruns in romana din fr. horrible shi, respectiv, horripiler, fapt confirmat de toate dictzionarele. Franceza insa le-a imprumutat, la randu-i, din latina, unde verbul horreo inseamna a tremura de frica, a fi inspaimantat. Acestui cuvant romanii iau atashat sufixul -ibilis, obtzinand adjectivul horribilis, ceea ce inseamna inspaimantator, adica… oribil pana la urma.

Romanescul a oripila este rezultatul unui parcurs asemanator. Verbul horreo avea, pe langa sensurile descrise mai sus, shi un intzeles oarecum mai special: „a sta drept (incremenit de teama)”. Latina l-a asociat cu substantivul pilus = par, obtzinand astfel compusul horripilare, ceea ce tradus mot-à-mot inseamna „parul care sta drept in sus (de frica)”. Expresiile mi s-a ridicat paru-n cap (de groaza) sau, shi mai expresiv, mi s-a facut parul maciuca (fara gel) vin sa confirme paralelismul unor asemenea aventuri lexicale.

P.S. Din horreo il mai avem pe a abhora = a avea aversiune pentru ceva. Din pilus provine cuvantul vechi par (paros, imparosha, imparoshat), dar shi neologismele: pilozitate, a epila, a depila etc. Capilar, cu derivatele sale, este alcatuit din asocierea lui pilus cu caput = cap, iar capilarele sunt vasele de sange subtziri k firul de par din cap. Din horreo, il avem, vechi de secole, shi pe a uri, atat numai k, erodat fonetic de uzul indelungat, filiatzia este aici mai greu de perceput...