Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Imaginatzi-va k avetzi in buzunarul din dreapta 100 de bancnote de cate un leu fiecare, iar in cel din stanga doar o singura bancnota de 500 de lei (exista..., daca n-atzi avut ocazia). Cu aceasta imagine in minte, va rog sa cititzi randurile urmatoare.

Pe la sfarshitul veacului al XIX-lea, Alexandru Cihac a publicat un dictzionar etimologic al limbii romane. Dupa ce a incheiat redactarea, invatzatul nostru s-a apucat sa numere cuvintele de origine latina shi pe cele de origine slava din dictzionar. A constatat un lucru surprinzator: cuvintele de origine slava erau de doua ori mai numeroase decat cele de origine latina. shi a mai constatat k unul din cinci cuvinte era de origine turca. In aceste conditzii se nashte intrebarea fireasca: mai avem noi dreptul sa sustzinem latinitatea romanei? Nu este, oare, mai logic sa recunoashtem k romana e limba slava? Raspunsul a venit prompt din partea lui B.P. Hasdeu care, in teoria sa despre circulatzia cuvintelor, a demonstrat convingator latinitatea romanei. Nu intentzionez sa expun toate detaliile teoriei sale, ma multzumesc sa redau doar ideea cadru: elementele latineshti sunt mai putzine^[1], dar sunt cu mult mai importante decat cele slave sau turceshti.

La argumentele lui Hasdeu, vreau sa adaug o proba noua in favoarea latinitatzii, care sa se sprijine pe un fapt concret, banal chiar. Pentru aceasta m-am gandit sa reproduc o lista a peshtilor de apa dulce din Romania: biban, caracuda, caras, clean, crap, lin, lostritza, mreana, nisetru, pastrav, scobar, somn, shalau, shtiuca shi catzi vor mai fi. Daca avetzi curiozitatea sa verificatzi originea lor prin dictzionare, vetzi constata k, exceptand shalaul, care este din maghiara, totzi ceilaltzi sunt de provenientza slava. Un singur nume nu este slav sau maghiar shi acela e genericul... peshte, provenit din latinescul piscis, shi care, in sfera lui semantica, i inglobeaza pe totzi ceilaltzi. Chiar daca preparam ciorba de mreana sau de somn, zicem ciorba de peshte, chiar daca prindem crapi zicem k pescuim, nu... crapim. Nu dispun de statistici, dar bunul simtz shi buna credintza cu care trebuie sa judecam lucrurile ne obliga sa recunoashtem k, in vorbirea cotidiana, rostim peshte mult mai frecvent decat toate cele 14 nume de specii din inventarul meu luate la un loc. Exista romani care in viatza lor nu au pronuntzat cuvantul caracuda ori lostritza, dar nu exista roman care sa nu fi rostit niciodata cuvantul peshte. shi asta nu e tot. Acest cuvant generic shia infipt radacini viguroase in vocabularul romanesc, creandu-shi, de-a lungul veacurilor, o familie (de cuvinte) numeroasa: pescarie, pescarush, pescui, pescuit, pescutz, peshtishor. Din pescuit s-a creat in vechime derivatul pescuitor: „Nu te teme, de acum vei fi un pescuitor de oameni" i spune Isus lui Petru intro editzie a Bibliei. (Termenul a fost preferat shi in titlul operei Pescuitorii de perle a lui Bizet^[2].) Cu timpul, pescuitor a fost impins spre periferia vocabularului fiind concurat de pescar, cuvant provenind din lat. piscarius care il are la baza tot pe piscis. De la peshte s-au creat expresii shi zicatori precum: „cat ai zice peshte^[3]”, „peshte/ mamaliga prapadeshte", „astai alta mancare de peshte”, „se zbate k peshtele pe uscat", „peshtele cel mare il inghite pe cel mic" etc. Frecventza lui considerabila in limba l-a facut sa patrunda pana shi in lexicul argotic unde peshte inseamna proxenet, iar a peshti inseamna a inshela, a pacali pe cineva. Trebuie sa recunoashtem k nimeni nu spune nici „cat ai zice mreana’’, nici „scobarul cel mare il inghite pe scobarul cel mic", nici „astai alta mancare de biban” shi nici „intalnirea s-a incheiat in coada de pastrav”.

Peshtele a ajuns in romana shi in „variante neologice”: piscicol, piscicultura, piscicultor, piscina. Toate sunt preluate din franceza, numai k, la randu-i, franceza le-a preluat din latina. Sa analizam neologismul care pare a nu avea nicio legatura cu peshtii - e vorba de piscina, se intzelege - shi sa coboram in trecutul sau. Un dictzionar etimologic francez ne informeaza k in 1505 fr. piscine avea sensul: „vaste bassin rempli d’eau pour se baigner" (ushor de tradus), in timp ce cu mai bine de 300 de ani in urma, la 1190, cuvantul desemna scaldatoarea in care Hristos l-a vindecat pe paralitic („le bassin où Christ guérit le paralytique"). Acelashi dictzionar indica drept etimon lat. piscina care insemna „heleshteu", adica: „bazin cu peshti". Preluand termenul pe la inceputul secolului trecut probabil, romana a retzinut doar ultimul intzeles al fr. piscine, sens cu care il intrebuintzam shi astazi.

Incercatzi acum sa aplicatzi o mica hermeneutica lexicala precum cea de mai sus crapului, mrenei ori somnului, cleanului, bibanului sau oricarui alt soi shi vetzi constata k vrand-nevrand, vetzi ajunge tot la „valorosul" peshte.

Cum se vede, ponderea cuvintelor intro limba este data de frecventza shi productivitatea lor, de capacitatea de a dezvolta sensuri noi, de vocatzia lor integratoare shi, pana la urma, de circulatzia lor, asha cum ne-a invatzat Hasdeu. Peshtele este o bancnota de 100 de lei, bibanul, carasul shi ceilaltzi sunt, fiecare, monede de cel mult „doi bani".