Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

In romana, accentul este liber, putand atinge oricare din silabele cuvantului, de la ultima pana la prima: k-la-tor, lu-ma-na-re, cam-pi-i-le, va-lu-ri-le. In alte limbi, accentul este intotdeauna fix: in franceza, cade pe ultima silaba (maison, sentiment), iar in maghiara numai pe prima (kenyér „paine”, város ,,orash”). Celelalte limbi romanice - italiana, portugheza shi spaniola - au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.

Limba este o institutzie cu deosebire „oportunista”. Ea „profita” de orice amanunt care i iese in cale. Faptul k un singur grup sonor - sa zicem v-e-s-e-l-a - poate fi accentuat in doua feluri: fie vesela, fie vesela, i ofera oportunitate limbii sa atribuie un sens diferit fiecaruia: „voios”, „bine dispus”, in primul caz, shi: „ansamblu de piese shi accesorii destinate a servi la masa”, in cel de-al doilea. Sunt asha-numitele omografe neomofone, adica elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug cateva: copii shi copii, torturi shi torturi, umbrele shi umbrele, lasandu-va dumneavoastra placerea sa descoperitzi altele, k mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu exista nici in franceza, nici in maghiara shi in nicio alta limba cu accent fix (poloneza, de exemplu).

De regula, in ortografia romana, accentul nu se noteaza. Cea mai importanta lucrare normativa (DOOM 2005) il recomanda doar prin exceptzie: „numai atunci cand nenotarea lui ar putea duce la confuzii ».

Nu intotdeauna schimbarea accentuarii modifica sensul cuvantului: aripa ori aripa, blestem, ori blestem semnifica acelashi lucru. O caracteristica a poeziei romaneshti shi - k frecventza - singulara in poezia europeana, este recurentza unor asemenea dublete in versuri. Alecsandri, intro nota la inceputul volumului Suvenire, atrage atentzia asupra acestei subtilitatzi, explicand cititorilor sai k „poezia, k o fiica buna a Romaniei, adopteaza cu drag toate aceste pronuntzii deosebite shi le intrebuintzeaza dupa cuviintza ritmului shi dupa indemnul armoniei”. Multe exemple se pot gasi, dar mai edificator decat toate pare a fi cel din poezia Rascoala sufletului a lui Arghezi, unde acelashi cuvant e accentuat diferit in doua versuri consecutive.

Nu te juca de-a blestemul, Parinte,

K este foc blestemul shi nu minte.

Accentul ne mai „spune” din ce limba am preluat un neologism: intim din lat. intimus, dar intim din fr. intime, antic din lat. antiquus, dar antic din fr. antique, victima din lat. victima, dar victima din fr. victime. SHi cuvantul profesor cunoashte doua accentuari, dupa modelul limbii din care a fost preluat: profesor^[1] din germ. (der) Professor, dar shi profesor din it. professore sau din fr. professeur. In secolul al XX-lea, la inceput, intelectualii din Vechiul Regat urmau accentuarea romanica (it., fr.), azi aproape abandonata. Se constata ushor in versuri, unde exigentzele ritmului o certifica. Calinescu, Profesorul de latina:

Profesorul de latina

In clasa intra cu zel

Cum suna din clopotzel.

Sufland nasul cu amploare,

Zelos, sinistru prolog,

Ne gabjea prin catalog.

shi Bacovia, Liceu:

Liceu - cimitir

Al tineretzii mele -

Pedantzi profesori

SHi examene grele...

Un ochi expert, dedat la umanioare, observa imediat k ritmul poeziei iar fi permis lui Bacovia sa accentueze profesori, k in Transilvania: n-ar fi avut altceva de facut decat sa schimbe topica in versul 3: „profesori pedantzi”.