Articol publicat de Ionel Funeriu in Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Casa este un cuvant vechi shi important, care face parte din lexicul fundamental al limbii romane. Sensul principal cu care e folosit in cele mai diverse contexte este de „cladire destinata drept locuintza”. De-a lungul timpului, termenul a dobandit sensuri adiacente precum casa de cultura, casa de odihna, Casa Regala, ba chiar (scuzatzi!) casa de tolerantza. Cuvantul a intrat apoi in componentza unor expresii sau locutziuni: a face casa buna (cu cineva), a da din casa, femeie de casa, specialitatea casei shi a dezvoltat o bogata flora derivativa: casutza, cascioara, casulie, casnic, casatorie. Dictzionarele au prezentat sistematic aceste evolutzii. Daca ar fi sa le reiau pe toate, in extenso, ash ocupa un spatziu tipografic imens, asha incat ma limitez la a descinde in istoria cuvantului, cum, de altfel, miam propus sa incerc in aceasta carte.

Nu-i greu de ghicit k, asemenea celor mai multe cuvinte importante din limba noastra, originea cuvantului casa este latineasca. Curios este doar faptul k in limba latina casa desemna o locuintza mai degraba precara, un bordei, o baraca, o coliba. O casa adevarata, construita temeinic, din piatra sau caramida, era cunoscuta sub numele de domus. O asemenea locuintza ishi puteau construi doar oamenii instaritzi, cei mai multzi din Roma sau din orashele importante. Populatziile paupere de la periferia imperiului, din Peninsula Iberica, din Gallia Transalpina, din vechea Dacie cucerita shi chiar din zona rurala a Peninsulei Italice nu puteau visa la o asemenea locuintza. Asha se explica faptul k pe-atunci nicio limba neoromanica in formare nu l-a preluat pe domus. Daca avem curiozitatea sa urmarim descendentzii cuvantului latinesc casa in arealul romanic, constatam k italiana, portugheza, spaniola shi romana l-au moshtenit aidoma, dar l-au ignorat pe domus. Cu timpul, societatea a evoluat, iar oamenii shiau construit locuintze tot mai confortabile; termenul casa, odata instalat in limba, s-a mentzinut nemodificat formal, dar a pierdut „precaritatea" sensului initzial de „coliba, bordei", ajungand sa desemneze locuintza in general.

S-a observat, desigur, k din enumerarea limbilor romanice de mai sus lipseshte franceza. Nu intamplator. Aici lucrurile sunt un pic mai complicate. Iata de ce. Dintre limbile romanice, franceza a erodat cel mai puternic sistemul fonetic latin (aqua, digitus, lactem au devenit eau, doigt, lait, fatza de rom. apa, deget, lapte sau fatza de it. acqua, dito, latte); drept rezultat al acestui efect coroziv, lat. casa s-a redus la o singura silaba: chez. „Je vais chez Pierre" a insemnat la inceput „merg acasa la Pierre", adica la casa lui Pierre. (In latineshte la casa este ad^[1] casam, ceea ce in romana a devenit acasa.) Redus la o singura silaba, chez seamana cu un cuvant de relatzie, ishi pierde semnificatzia concreta shi devine prepozitzie autentica, echivalentul romanescului la: „ma duc la Pierre". Pierzandu-1 ashadar pe casa in ipostaza de substantiv, franceza a fost nevoita sa preia alt cuvant latinesc care sa desemneze aceeashi realitate. L-a gasit pe mansio (ac. mansionem), care insemna „loc de popas", „salash", iar in latina tarzie chiar „locuintza". De aici pana la fr. maison a fost nevoie de un singur pas.

shi totushi, lat. domus „casa de piatra" n-a fost intru totul abandonat de limbile neolatine. El a fost preluat mai tarziu, pe cale livresca, de toate limbile romanice. In romana, radacina dom- se regaseshte in multe neologisme k: domiciliu, domicilia, domestic, a domestici etc. Impunatoarea casa a episcopilor era, in latina tarzie din Italia: domus episcoporum, adica o catedrala. Cuvantul s-a raspandit in forma abreviata: duomo, de unde l-au preluat apoi francezii: dosme apoi dôme. De altfel, aceasta radacina o gasim in multe cuvinte shi mai vechi, shi mai noi din limbile europene, incepand cu greaca: δόμος (domos), continuand cu limbile germanice (engl. dom, germ. Dom „catedrala") shi slave (cf. rus. дом, ucr. додому, pol. do domu).

P.S. Cat de ushor ne putem inshela cand dam verdicte etimologice! In limba noastra mai avem un cuvant casa = laditza de fier in care se tzin bani sau alte valori. Dictzionarele ne asigura k termenul provine din germanul Kasse (V. shi it. cassa), de unde a incasa, incasat, incasator, casier, casierie, caseta. Originea mai indepartata este insa tot latineasca. Din verbul capio, capere, cepi, captum = a prinde, a cuceri, a capta, s-a format substantivul capsa = cutie. Din latina, cuvantul a ajuns in franceza in forma caisse. Sensul acestuia s-a specializat cu timpul, ajungand sa desemneze o cutie in care se pastreaza valori (bani, bijuterii, documente de pretz). In anul 1864, s-a infiintzat la Bucureshti una dintre primele institutzii bancare romaneshti: Casa de Economii shi Consemnatziuni, a carei sigla este CEC. N-am nicio indoiala k, la 1864, aflandu-ne sub puternica influentza franceza, modelul de la care s-a pornit a fost Caisse d’épargne, institutzie fondata la Paris in 1818. Mai e, oare, nevoie sa spun k atat Caisse, din numele institutziei franceze, cat shi Casa, din sigla CEC-ului, provin din lat. capsa?

Interesant este de observat amanuntul k, pe la inceputul secolului trecut, se recomanda grafia cassa, tocmai pentru a se pune in evidentza diferentzierea lexicala dintre casa de locuit shi cassa de bani. (Aceeashi distinctzie grafica intre masa, din lat. mensa, shi massa, din fr. masse, lat. massa.)