ponos² sn [At: NOVACOVICIU, C. B. I, 17 / Pl: ~oase / E: bg dal понос] (Ban; csnp) 1 Daruri. 2 Pomană.

ponos¹ sn [At: CORESI, EV. 67 / V: (reg, 19) ~oasă sf / Pl: ~oase, ~uri / E: slv поносъ, mg panasz] 1 (Îrg) Calomnie. 2 (Îrg) Bârfă. 3 (Îrg) Batjocură. 4 (Îrg) Insultă. 5 (Îrg) Dezonoare. 6 (Reg) Epitet defăimător. 7 (Reg) Nume rău care se atribuie cuiva. 8 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Vină. 9 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Cusur. 10 (Îe) A pune (cuiva) ~ sau a pune (pe cineva) în (sau întru) ~ A acuza pe cineva. 11 (Pop; construit cu verbe ca „a purta”, „a duce”, „a trage”) Consecință neplăcută pe care o are de suportat cineva de pe urma propriilor sale fapte sau de pe urma faptelor altcuiva, din cauza unor circumstanțe nefavorabile etc. 12 (Pop; pex) Neplăcere. 13 (Pop; pex) Nemulțumire. 14 (Pop; pex) Necaz. 15 (Îlv) A-i purta (cuiva) ~ A dușmăni. 16 (Îe) A-și face ~ cu cineva A avea neplăceri cu cineva. 17 (Reg; îe) A se arăta cu ~ A fi supărat. 18 (Mol) Glumă. 19 (Mol) Poznă. 20 (Reg) Plângere.

PONÓS, ponoase și ponosuri, s. n. 1. Injurie, blam, hulă, clevetire; insultă, calomnie. Născocesc adesea ponoase și porecle, uneori binemeritate. I. BOTEZ. ȘC. 118. N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care de bună ce era, și-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S. 14. Era să-l las, măicuță, Cu gluma și să tac Era să țip obraznic, Ori ce era să fac? Și tot pe mine, biata, Și vină și ponos! COȘBUC, P. I 266. ◊ (În construcție cu verbele «a rămîne», «a trage», «a purta») Cînd se întoarse de la oaste, împăratul Amfitrion își găsi nevasta însărcinată... Acest împărat tăcu din gură și primi să poarte ponosul. ISPIRESCU, U. 17. ◊ Expr. A-i purta (cuiva) ponos = a-i fi (cuiva) ciudă pe cineva, a purta (cuiva) pică. Nu cumva pentru asta ai să-mi porți ponos? HOGAȘ, M. N. 199. 2. Cusur, vină. Ori m-ai luat cu graba, să-mi scoți la urmă niscaiva ponoase? TOPÎRCEANU, B. 96. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, G. 230. Bag însă de seamă că deviu din ce în ce mai exigent și că nu fac alta decît a scoate mereu la mărunte ponoase cărții tale. ODOBESCU, S. III 38. ♦ Aluzie. Ne și trage cîte-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Folticenii Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preuteasă, ba c-ar fi potrivită cu mine... și cîte ponosuri și tîlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaș. CREANGĂ, A. 94. 3. Consecință neplăcută; necaz, povară, neajuns. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. El poartă ponosul Ș-altul roade osul. PANN, P. V. I 82. Unii cu foloasele, alții cu ponoasele. ◊ Expr. A-și face ponos cu cineva = a-și face de lucru cu cineva, a-și pune mintea cu cineva, a ajunge la neplăceri cu cineva. Și n-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dau grămadă jos, Dar m-am ferit să-mi fac ponos Cu toți nebunii. COȘBUC, P. I 199.

PONÓS ~oáse n. 1) pop. Consecință neplăcută. A trage ~oasele. 2) Imputație falsă prin care se discreditează o persoană; defăimare; bârfeală; calomnie. /<sl. ponosu

PONOS s.n. (ȚR) Defăimare, ocară, batjocură. Luatu-mi-au D[u]mn[e]zeu ponosul mieu (o c a r a m e a B 1938). BIBLIA (1688). Aleg mai vîrtos a muri pentru Hristos decît să slujască cu ponos și cu necinste M 1698, apr. 42^r, col. I; cf. M 1780, apr. 68^v, col. I. Etimologie: sl. ponosŭ. Cf. balamuție, blojeritură, blojitură, clevetă, mozavirie.

ponos n. 1. nume rău: ce e frumos, poartă ponos PANN; 2. poreclă: numele tău va rămânea pângărit cu ponosul de tâlhar ISP.; 3. greșală: i-a găsit ponoase. [Slav. PONOSU, rușine].

ponós n., pl. oase (vsl. po-nósŭ, dezonoare, rușine, sîrb. ponos, mîndrie, rus. ponös, oprobriŭ, ceh. ponos, plîngere; ung. panasz, plîngere. V. pri-nos). Fam. Nume răŭ: a scoate cuĭva ponos. Defect: acest om are multe ponoase. A duce saŭ a trage ponosu saŭ ponoasele, a suferi, a îndura: tu să facĭ, și eŭ să duc ponosu? – Vechĭ și ponóslu (d. ponosluĭesc, după maslu, măsluĭesc).

ponoasă sf vz ponos¹

ponós (pop.) s. n., pl. ponoáse

ponós s. n., pl. ponoáse

PONÓS s. v. abatere, belea, bucluc, culpabilitate, culpă, cusur, dandana, defect, deficiență, dezonoare, eroare, greșeală, imperfecțiune, insuficiență, încurcătură, lacună, lipsă, meteahnă, năpastă, neajuns, necaz, necinste, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, nume, pacoste, păcat, plângere, pocinog, poreclă, rău, reclamație, rușine, scădere, slăbiciune, supărare, supranume, viciu, vină, vinovăție.

ponos s. v. ABATERE. BELEA. BUCLUC. CULPABILITATE. CULPĂ. CUSUR. DANDANA. DEFECT. DEFICIENȚĂ. DEZONOARE. EROARE. GREȘEALĂ. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. ÎNCURCĂTURĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NĂPASTĂ. NEAJUNS. NECAZ. NECINSTE. NEMULȚUMIRE. NENOROCIRE. NEPLĂCERE. NEVOIE. NUME. PACOSTE. PĂCAT. PLÎNGERE. POCINOG. PORECLĂ. RĂU. RECLAMAȚIE. RUȘINE. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. SUPĂRARE. SUPRANUME. VICIU. VINĂ. VINOVĂȚIE.

ponós (-suri), s. n. – Infamie, discreditare, reputație proastă, notă rea. Sl. ponosŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 276; Conev 101), cf. slov., ceh., rus. ponos. – Der. ponosi, vb. (a defăima, a discredita; a (se) uza, a (se) degrada), din sl. ponositi; ultimul sens, propriu în Mold., există și în sl.; ponoslu, s. n. (înv., Mold., dojană), prin intermediul mag. panaszol (Gáldi, Dict., 95); ponoslui, vb. (a mustra; înv., a defăima), din mag. panaszlani; donosi, vb. (a pîrî; a defăima), din sl. donositi (Cihac, II, 99); donosenie, s. f. (înv., pîră).

a trage ponoasele expr. a suferi consecințele nefaste ale unei acțiuni; a rămâne păgubit.