HURUÍT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat (cu zgomot mare). [Var.: huluít, -ă adj.] – V. hurui.

HURUÍT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui.

huruit², ~ă a vz urluit

huruit³, ~ă a vz huluit²

huruit¹ sn [At: VLAHUȚĂ, D. 121 / V: hulu~, uru~ / Pl: ~uri / E: hurui¹] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

HURUÍT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. – V. hurui.

HURUÍT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat. [Var.: huluít, -ă adj.] – V. hurui.

HURUÍT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126.

HURUÍT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Transilv.) Dărîmat, dărăpănat, năruit. (Atestat în forma huluit) Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. – Variantă: huluít, -ă adj.

HULUÍT, -Ă adj. v. huruit².

hului² v vz hurui

huluit², ~ă a [At: DOINE, 351 / V: huru~, ul~ / Pl: ~iți, ~e / E: hului¹] 1 Dărâmat². 2 (D. case) Dărăpănat². 3 Căzut într-o parte. 4 (Fig) Vătămat². 5 (Fig) Obosit².

hurui² vr vz hului¹ corectată

hurui¹ [At: COȘBUC, B. 86 / V: hului, ur~ / Pzi: 3 huruie / E: fo] 1 vi A face un zgomot ca acela al mersului unei căruțe Si: a hodorogi (1), a hurdui (1) 2 vi A rostogoli cu zgomot un butoi Si: a hurdui (2). 3 vi A face zgomotul de cădere a mai multor obiecte tari unul peste altul Si: a hurdui (3). 4 vr (Înv) A se descărca mai multe pistoale. 5 vr (D. porumbel sau curcan) A emite sunetul caracteristic speciei. 6 vr (Reg) A se dărâma.

HULUÍ vb. IV. V. hurui.

HULUÍT, -Ă adj. V. huruit².

HULUÍT, -Ă adj. v. huruit.

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) huluí (SLAVICI, N. I 55), (1) uruí (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.

A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.

huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].

húruĭ, a -í v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.

huruít s. n.

huruít s. n.

huruí (a ~) vb., ind. prez. 3 húruie, imperf. 3 sg. huruiá; conj. prez. 3 să húruie

huruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá

hurui (ind. prez. 3 sg. și pl. huruie)

huruesc, -rue 3, -ruiam 1 imp.

HURUÍT s. v. huruitură.

HURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.

huluí, pers. 3 sg. huluiéște, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.

huruí, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).