jelire sf [At: PRAVILA (1814), 128 / V: jăl~ / Pl: ~ri / E: jeli] 1 Bocire a unui mort Si: jelit¹ (1). 2 Tânguire. 3 Doliu. 4 Abținere de a se bucura de plăcerile vieții din cauza pierderii unei ființe iubite Si: jelit¹ (4). 5 Tristețe permanentă a cuiva Si: jelit¹ (5). 6 Regret. 7 Exprimare a durerii sau milei ce o simți față de cineva sau ceva Si: jelit¹ (7).

JELÍRE s. f. Acțiunea de a (se) jeli; plîngere, tînguire. Femeia l-a plîns... ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, căci deodată cu înmormîntarea s-a isprăvit și cel din urmă bănuț din casă. AGÎRBICEANU, S. P. 71.

jelire f. plângere amară: o jelire întristătoare AL.

jălire sf vz jelire

jălésc (est) și jelesc (vest), v. intr. (jălesc vine d. vsl. rut. žaliti, a jăli, a simți jale saŭ e format din jelesc, ĭar jelesc vine d. vsl. želati [želati și želĕti], a dori, a jăli. Din aceĭașĭ răd. sînt: vsl. žali, jale, și želia, jele, žaliti se, a se judeca, a avea proces, žalovati, a jăli, și želániĭe, jelanie). Simt jale, simt mare întristare. V. tr. Plîng cu multă jale un mort. V. refl. Mă lamentez, mă tînguĭesc, plîng: mă jeleam de moartea luĭ, mă jeleam c’a murit.

jelíre s. f., g.-d. art. jelírii

jelíre s. f., g.-d. art. jelírii

JELÍRE s. 1. bocire, plângere, plâns, (pop.) jeluială, jeluire. (~ mortului.) 2. v. văitare.

JELIRE s. 1. bocire, plîngere, plîns, (pop.) jeluială, jeluire. (~ mortului.) 2. boceală, bocire, bocit, căinare, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguire, tînguit, văitare, văitat, văitătură, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (O ~ supărătoare, fără rost.)