ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.

încuviințare sf [At I. NEGRUZZI, S. I. 241 / Pl: ~țări / E: încuviința] 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.

încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ~țez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.

încuviințáre (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințắrii; pl. încuviințắri

încuviințáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviințá (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințeáză

încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză

ÎNCUVIINȚÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (livr.) accept, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)

ÎNCUVIINȚARE s. 1. acceptare, admitere, aprobare, consimțire. (~ scoaterii la concurs a unui post vacant.) 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ cuiva.)

Încuviințare ≠ dezaprobare

ÎNCUVIINȚÁ vb. v. aproba.

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.