DEZAPROBÁRE, dezaprobări, s. f. Acțiunea de a dezaproba; (concr.) cuvânt, act scris etc. prin care se dezaprobă ceva. – V. dezaproba.

dezaprobare sf [At: GHICA, S. 106 / S și: (înv) desa~ / Pl: ~bări / E: dezaproba] 1 Considerare a unor proiecte, fapte, acțiuni ca fiind inutile sau dăunătoare. 2 (Pex) Criticare. 3 (Îlav) Cu ~ Dezaprobativ. 4 (Ccr) Act scris prin care se dezaprobă (1) ceva.

DEZAPROBÁRE, dezaprobări, s. f. Acțiunea de a dezaproba; (concr.) cuvinte, act scris etc. prin care se dezaprobă ceva. – V. dezaproba.

DEZAPROBÁRE, dezaprobări, s. f. Acțiunea de a dezaproba. Tina Diaconu le măsoară din ochi cu dezaprobare. C. PETRESCU, A. 459.

DEZAPROBÁRE s.f. Acțiunea de a dezaproba; blamare, înfierare. [< dezaproba].

!dezaprobáre (de-za-pro-/dez-a-) s. f., g.-d. art. dezaprobắrii; pl. dezaprobắri

dezaprobáre s. f. (sil. -pro-; mf. dez-), g.-d. art. dezaprobării; pl. dezaprobări

DEZAPROBÁRE s. blam, blamare, condamnare, înfierare, neaprobare, reprobare, respingere, stigmatizare, (livr.) dezavuare, reprehensiune, (rar) reprobațiune, sancționare, (pop.) osândire, (înv.) prihană, (fig.) veștejire. (~ faptei necugetate a cuiva.)

DEZAPROBARE s. blam, blamare, condamnare, înfierare, neaprobare, reprobare, respingere, stigmatizare, (livr.) dezavuare, reprehensiune, (rar) reprobațiune, sancționare, (pop.) osîndire, (înv.) prihană, (fig.) veștejire. (~ faptei necugetate a cuiva.)

Dezaprobare ≠ acceptare, aprobare, consimțire, încuviințare