îngânat¹ sn [At: I. GOLESCU, C. 333 / Pl: -uri /E: îngâna] (Rar) 1-9 Îngânare (1-9). 10 Răspuns. 11 (Rar) Imitare. 12-15 Îngânare (12-15). 16 Mângâiere. 17 Amăgire. 18 Legănare. 19 Adiere. 20 Îmbinare. 21 Confuzie.

îngânat², ~ă a [At: PANN, P. V. 105 / Pl: -ați, -e / E: îngâna] 1 (D. vorbe, sunete) Rostit ușor Si: murmurat, șoptit. 2 Perceput în mod nelămurit. 3 (Nob) Care estompează. 4 Imitat. 5 Întovărășit. 6 Mângâiat. 7 Legănat. 8 Șovăitor.

îngânat n. confundare: îngânatul luminei cu întunericul. ║ a. 1. confundat, îmbinat: cântece de dor cu suspine triste ’ngânate ușor BOL.; 2. fig. îndoelnic, șovăitor: cu inima îngânată între dor și bucurie OD.

îngâna [At: CORESI, PS. 131 / Pzi: îngân / E: ml *ingannare] 1 vt A articula sunete nedeslușite sau încurcate. 2 vt A vorbi cu jumătate de glas. 3 vt A cânta cu jumătate de glas. 4-5 vtrp A (i se) spune cuiva cuvinte mincinoase. 6 vr (D. sunete, culori) A se suprapune astfel încât să nu se mai distingă bine. 7 vr (Îe) A se ~ ziua cu noaptea A se ivi zorile. 8 vr (Îae) A începe să se însereze. 9 vr (Îe) A se ~ zorile (sau zorii) A se lumina de ziuă. 10 vr A se lăsa cuprins de un sentiment discret. 11 vt A reproduce glasul cuiva. 12 vta A răspunde. 13 vt A reda imaginea cuiva. 14 vt (Rar) A imita. 15-16 vtrr A(-și) repeta în bătaie joc vorbele, glasul, mimica, gesturile (unul altuia). 17 vt A imita glasul unui animal, facându-l să creadă că e vorba de un semen al său, spre a-l ademeni. 18-19 vtr A (se) amăgi. 20-21 vtr A (se) ține în tovărășie apropiată. 22-23 vtr (Pex) A (se) mângâia. 24-25 vtr A (se) mișca ușor, legănându-se. 26 vt (D. vânt) A adia. 27-28 vtr A (se) îmbina. 29-30 vtr A (se) combina.

ÎNGÎNÁ, îngî́n, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, glas, vorbe, p. ext. la cei care le emit) A imita, a repeta, a reproduce (uneori în bătaie de joc). Moș Hau îngînă din gură toate lighioile bălții și ostroavelor. SADOVEANU, N. F. 65. Ursul iarăși s-au pus lîngă ușă și au început, cu glas mai subțire, să îngîne glasul caprei. SBIERA, P. 204. Cîntă cucul la fîntînă, Corbul șade și-l îngînă. TEODORESCU, P. P. 347. ◊ (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. DEȘLIU, M. 14. ◊ Refl. (Rar) Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... CAMIL PETRESCU, U. N. 34. 2. Tranz. A rosti încet și neclar, a îngăima, a șopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate. ISPIRESCU, L. 223. A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Poetic) Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. ◊ Absol. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noștri acasă? SADOVEANU, M. C. 95. De, Vladimir, a îngînat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 3. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoți. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîțiva porumbi sălbatici... se răsfățau pe drum și, cînd trăsura sosea aproape de dînșii, ei zburau mai departe, tot pe cale, și îngînau astfel mersul nostru. ODOBESCU, S. I 382. Năluciri scumpe... veniți de-ngînați vesel a mele tinerețe. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Refl. (Uneori reciproc) Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd... Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit, Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, O. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. ALECSANDRI, P. A. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Și privighitorile. id. P. P. 224. ♦ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită, Altul se-ngînă dizmierdînd Soția lui iubită. ALECSANDRI, P. A. 160. Sultanul se minuna Și cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se confunda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile. DEȘLIU, G. 45. Vuietul mării se îngîna cu zgomotul vieții din port. BART, E. 380. Umbra și lumina... se-ngîna în sală. MACEDONSKI, O. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. ALECSANDRI, P. III 400. ◊ Expr. A se îngîna ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineață tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea. SADOVEANU, N. F. 56. Vara, în revărsatul zorilor... glasul lui cuconu Ioniță Hrisanti niciodată nu dădea greș, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAȘ, H. 7. Ciobănașul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea. ISPIRESCU, L. 248. 5. Refl. (Rar) A se mișca ușor, a se legăna. La fîntînă E pustiu și nu se-ngînă Nici o boare, COȘBUC, P. I 221. ◊ Tranz. De-aș fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aș îngîna. ALECSANDRI, P. I 214.

ÎNGÎNÁT, -Ă, îngînați, -te, adj. (Despre vorbe, sunete) Rostit ușor, abia auzit, murmurat, șoptit; îngăimat. Îi plăcea s-audă cuvinte ușor îngînate, îi plăcea să-i spun că-i cea mai frumoasă. SADOVEANU, O. VIII 9. Vorbește vorba-ngînată, Parcă-i e gura legată. PANN, P. V. I 103.

A ÎNGÂNÁ îngân tranz. 1) (vorbirea altora) A imita în bătaie de joc; a lua în râs prin imitare; a strâmba. 2) (glasurile animalelor și ale păsărilor) A imita, reproducând întocmai. 3) A cânta încet și fără cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. ~ o melodie. /<lat. ingannare

A SE ÎNGÂNÁ mă îngân intranz. 1) (despre sunete, voci) A se îmbina confundându-se; a se amesteca. ◊ ~ ziua cu noaptea a începe să se facă ziuă sau să se întunece. 2) A uita de cele ce se petrec în jur; a se lua cu ceva. /<lat. ingannare

îngânà v. 1. a gângăvi, a vorbi încurcat: smeul îngâna verzi și uscate Isp.; 2. a se confunda (de lumină, de colori): ziua se îngână cu noaptea; fig. rozele și crinii pe fața-i se ’ngân BOL.; 3. a legăna (fig.): visuri ce ’ngână pe sărmanii muritori AL. 4. a se mângâia: mă ’ngân cu florile și privighetorile Al.; 5. a se preface (în bătaie de joc), a simula: Sultanul se minuna și cu milă se ’ngâna POP. [Lat. vulg. GANNARE, a mormăi, a-și bate joc = clasic GANNIRE, a lătra].

îngî́n, a -á v. tr. (lat. in-gannare, ĭaŭ în rîs, îld. gannire, a cîrîi; it. ingannare, a amăgi, pv. enganar, vfr. enjaner, sp. engañar, pg. enganar). Imitez în rîs pe cineva cînd vorbește, cum fac de ordinar copiiĭ cînd îĭ ocărăștĭ și vor să arăte că nu se tem de tine. Îngîĭm, articulez confuz, pronunț prost: a îngînat și el cîte-va cuvinte. Amăgesc: visurile-l îngînă (Poet.). V. refl. Îl îngîn pe altu (imitîndu-ĭ vocea), și altu pe mine: copiiĭ se strîmbă și se îngînă unu pe altu. Răspund cîntînd: păsărelele se îngînă. Mă amestec, mă confund, nu-s bine separat: cînd se îngînă ziŭa cu noaptea. Petrec timpu: mă îngîn cu florile și privighetorile (Al.).

îngâná (a ~) vb., ind. prez. 3 îngấnă

îngâná vb., ind. prez. 1 sg. îngân, 3 sg. și pl. îngână

ÎNGÂNÁT adj. murmurat, șoptit, (reg.) șopotit. (Cu glas ~.)

ÎNGÂNÁ vb. 1. v. fredona. 2. v. bombăni.

ÎNGÎNA vb. 1. a fredona, (reg.) a lălăi, a nănăi. (A ~ o melodie.) 2. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

ÎNGÎNAT adj. murmurat, șoptit, (reg.) șopotit. (Cu glas ~.)

îngîná (îngî́n, îngînát), vb. – 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. – 2. A vîna cu momeală. – 3. A repeta, a răspunde, a face ecou. – 4. A înșela, a amăgi. – 5. A bîigui, a rosti cu greutate. – 6. A cînta încet, a murmura. – 7. A acompania, a însoți. – 8. A parodia. – Mr. (a)nginescu, ăngănare „a geme, a chema strigînd”; megl. angan, angănari „a amăgi”; istr. gănesc „a sta la taifas”. Lat. gannāre sau *ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Șeineanu, Semasiol., 98), cf. lat. med. gannatura „batjocură” (Niermeyer 461), alb. ngënen (Philippide, II, 645), it. ingannare „a înșela”, sp. engañar. Rezultatul rom. trebuia să fie *îngăna, datorită prezenței lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explică, fie prin asimilarea lui î inițial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu rădăcina gîng- „a bîigui, a bălmăji”. – Der. îngînător, adj. (care imită; care bîiguie); îngînătura (var. înv. îngînăciune), s. f. (imitație, batjocură).

îngâná, îngân, vb. intranz. – A repeta un cuvânt sau o frază sau a repeta cuvintele rostite de altcineva: „...și numai a îngânat: nu-i a bună, nu-i a bună, nu” (Bilțiu, 1999: 96; Rogoz); „Eu gânesc a hori bine, / Da’ voi mă-îngânați pe mine” (Antologie, 1980: 380). – Lat. *ingannare „a lua în râs”, gannare „a mormăi, a-și bate joc” (Pușcariu, CDDE, Pascu, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

îngâná, îngân, vb. intranz. – A repeta după cineva (în zeflemea): „Eu gânesc a hori bine, / Da voi mă-îngânați pe mine” (Antologie 1980: 380). – Lat. *inganare.