strigăt sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) strâget / Pl: ~e / E: striga + -ăt] 1 Sunet sau cuvânt emis cu intensitate Si: răcnet, țipăt, urlet, zbierătură, zbieret, (rar) strigătură (1), țipătură, (înv) chemare (1), strigat (1), (îvr; asr) strigare (1), (înv) răcnitură Vz chiot. 2 Tânguire cu voce tare Si: suspin, vaiet puternic. 3 (Înv; asr) Strigare (3). 4 (Ban; îs) ~ul zorilor Bocet care se rostește după moartea unui flăcău, a unei fete sau neveste tinere. 5 Sunet caracteristic scos de păsări sau de animale Si: strigare (7). 6 (Lsg; csc) Zgomot mare, larmă de voci Si: vociferare. 7 Îndemn pentru o acțiune (spus cu glas puternic și cu insistență). 8 (Rar) Rugăminte. 9 Manifestare evidentă de nemulțumire, de revoltă exprimată în cuvinte rostite puternic. 10 Exclamație de protest. 11 Vorbă aspră, răstită, care exprimă o nemulțumire față de faptele sau atitudinea cuiva Si: (înv) strigare (15). 12 Chemare adresată cu voce tare (cu rostirea numelui celui chemat) Si: (îvr) strigare (21). 13 Anunțare semnalizată cu voce tare (a unui eveniment, a unui pericol etc.). 14 (Pop) Strigătură (2).

STRÍGĂT, strigăte, s. n. 1. Exclamație cu voce ridicată; țipăt, răcnet. Trecu, numai în sumăieș, la ușa de afară. Atuncea auzi mai deslușit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. SADOVEANU, B. 102. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Metaforic) Trenul aleargă cu strigăte uniforme la roți. SAHIA, U.R.S.S. 10. ♦ Invocare. Aman e strigătul turcilor și a tătarilor cînd ei se află față cu un pericol. ALECSANDRI, P. P. 83. 2. Anunțare, semnalizare (cu voce puternică); comandă. În tropotul de copite, în murmurul de valuri al oștilor, porniră îndată strigătele căpiteniilor care zăriseră fulgerul oțelului. SADOVEANU, O. VII 9. Nu se auzea decît... strigătul monoton a ostașilor de strajă. NEGRUZZI, S. I 160. 3. Sunet caracteristic scos de un animal sau de o pasăre; zbieret, urlet, chelălăit. Tresări numai cînd auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. SADOVEANU, B. 231. Departe se auzea strigătul unei pupeze. id. O. I 344. 4. Zgomot, larmă de voci; vociferare. Strigătul mînios și greu de ură răsună multă vreme. DUMITRIU, N. 31. Strigătele nu mai conteneau, agitația era mai înfrigurată. CAMIL PETRESCU, N. 23. Acum te asurzeau strigătele și zgomotul ce făcea mulțimea de oameni... mergînd fiecare la lucrul său. ISPIRESCU, L. 103. ♦ Exclamație de protest. (Fig.) Tablourile lui sînt un strigăt puternic împotriva măcelurilor între oameni, operele lui artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. 5. Chemare cu voce tare (cu rostirea numelui celui chemat). În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. Se strigă tare și în fiecare strigăt înțelegi o frică fără puteri de stăpînire. Absența glasului celui chemat înseamnă moarte... SAHIA, N. 51. 6. Strigătură. Cînd fac horă sau joacă pe la clăci, au obiceiul de-a însoți tactul piciorului cu strigăte în joc. Aceste strigăte sînt niște mici poezioare. ȘEZ. I 70. Strigătele în joc, cînd au cuprinsul sarcastic, sînt niște minunate satire populare. ib. 70. Cine joacă și nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă; C-așa-i jocu romînesc, Cu strigăt ardelenesc, Cînd l-auz mă-nveselesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

STRÍGĂT ~e n. 1) Sunet puternic (scos de om sau de unele animale); țipăt; răcnet. 2) Semnal emis cu voce tare. 3) rar v. STRIGĂTURĂ. /a striga + suf. ~ăt

strigăt n. 1. glas scos cu tărie; 2. glasul obișnuit al animalelor: strigătul cucuvelii; 3. aclamațiune.

strigăt n., pl. e (d. strig cu suf. -ăt ca în freamăt). Glas tare (răcnet saŭ țipet): s’a auzit un strigăt de ajutor. Glas de bucurie saŭ de aprobare, aclamațiune: strigăte de „ura”. Glasu obișnuit al animalelor: strigătu corbuluĭ, al leuluĭ.

strâget sn vz strigăt

strígăt s. n., pl. strígăte

strígăt s. n., pl. strígăte

STRÍGĂT s. v. chiuit, chiuitură, strigătură.

STRÍGĂT s. 1. țipăt, urlet, zbieret, (înv.) chemare, vreavă. (Încetează cu ~ele!) 2. răcnet, țipăt, urlet, zbierătură, zbieret, (rar) strigare, strigătură, țipătură, (înv. și reg.) răcnitură. (~ de durere; ce sunt ~ele astea?) 3. v. chiot. 4. v. exclamație.

STRIGĂT s. 1. țipăt, urlet, zbieret, (înv.) chemare, vreavă. (Încetează cu ~ele!) 2. răcnet, țipăt, urlet, zbierătură, zbieret, (rar) strigare, strigătură, țipătură, (înv. și reg.) răcnitură. (~ de durere; ce sînt ~ astea?) 3. chiot, chiu, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulit, hăulitură, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~, la horă.) 4. exclamare, exclamație, (rar) strigare. (~ de aprobare, de protest.)

strigăt s. v. CHIUIT. CHIUITURĂ. STRIGĂTURĂ.

Strigăt ≠ șoaptă, tăcere

STRIGĂT. Subst. Strigăt, strigare, chemare, țipăt, urlet, urlat, zbierat, zbierătură, răcnet, răcnire, răget, muget, mugire, buhăială (rar); chiot, chiuit, chiu, chiuitură, strigătură; hăulire, hăulit, hăulitură, hăire (rar), hăit (reg.). Strigător. Adj. Strigător, urlător; țipător, țipat (rar), strident; mugitor, mugind. Vb. A striga, a țipa, a urla, a zbiera, a striga (a țipa) cît te ia (te ține) gura, a striga (a țipa) în gură mare, a țipa (a striga) ca din (ca în) gură de șarpe, a stricni (rar), a ui (pop.), a răcni, a rage, a mugi, a buhăi (reg.); a chiui, a chioti, a hăuli, a hăui, a aui, a hăi (reg.). V. glasuri de animale, glasuri de păsări, zgomot.

GLASURI DE PĂSĂRI. Subst. Strigăt, țipăt, glas, cîntare, cîntat, cîntec, cînt, viers (rar), tril, ciripire, ciripit, ciripeală, piruit, piscuire (reg.), piscuit (reg.), piuit, piuitură, șuier, șuierătură. Cotcodăceală, cotcodăcire, cotcodăcit. Cucurigat, rotit. Măcăire, măcăit, măcăitură, măcănit, ocăit (rar). Gîgîire, gîgîit, gîgîitură. Cîrîială, cîrîit. Clămpăneală, clămpănire, clămpănit, clămpăniturâ. Cloncănire, cloncănit. Croncănire, croncănit, croncănitură. Gîngurire, gîngurit, uguire, uguit. Tocare, tocat; tocănire, tocănit. Adj. Cîntător; ciripitor, ciripiu (rar); piuitor; cîrîitor; croncănitor. Vb. A striga, a gurăi (rar), a țipa; a cînta, a trilui (rar), a ciripi, a pirui, a piscui (reg.), a piui, a șuiera. A cotcodăci, a cotcorozi (reg.). A cucuriga (rar). A măcăi, a măcăni, a ocăi (rar). A gîgîi. A leorbăi. A cîrîi. A clămpăni. A cloncăni. A croncăni. A gînguri, a ugui. A pupăi. A toca; a tocăni. V. păsărele, păsări domestice, păsări răpitoare.