haidamac [At: (a. 1821) ȘIO, ap. DA ms / V: ai~, hăidăm~ / Pl: ~aci sm, ~ace sn / E: tc haydamak] 1 sm (Mun) Om zdravăn, dar leneș. 2 sm Căpitan de hoți. 3 sm (Mol) Om care pierde vremea în zadar. 4 sm (Mol ) Prostălău. 5 sn (Ban; îf ai~) Bâtă mare.

HAIDAMÁC, haidamaci, s. m. 1. Om fără căpătîi, derbedeu, golan, bătăuș; (învechit) tîlhar, hoț. Trimite haidamaci de la liberali și de la conservatori, să se bată cu cetățenii. PAS, Z. II 47. Li să acrise tot umblînd încoace și încolo prin pădure ca niște haidamaci. ISPIRESCU, L. 336. Căpitanul meu... era un tip de haidamac. CARAGIALE, M. 283. 2. (Învechit) Păzitor de vite; văcar; haidău (1). Neguțătorii se așezau la taifas; haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub șoproane. SADOVEANU, F. J. 443. – Variantă: haidămác (STANCU, D. 254) s. m.

HAIDAMÁC², haidamaci, s. m. 3. (Înv.) Păzitor de vite. – Tc. haydamak.

HAIDAMÁC ~ci m. pop. 1) Bărbat înalt și puternic (care umblă fără rost); haidău. 2) înv. Persoană care comitea jafuri, făcând uz de forță; bandit; tâlhar. /<turc. haydamak

haidamac m. vagabond: acolo umblă câtva timp ca un haidamac. ISP. [Turc. HAYDAMAK].

haĭdamác m. (turc. haĭdamak, tîlhar. Cazac rebel în Polonia; rus. gaĭdamák, pol. hajdamak. V. haĭdăŭ). Vagabond, haĭmana: haĭdamacĭ și hahalere colectiviste (Car.). – În Ban. aĭdamac, s. n., pl. e (sîrb. ajdamak, cĭomag), cĭomag, bîtă. V. huligan.

aidamác sm vz haidamac

HAIDĂMÁC s. m. v. haidamac.

aĭdamác, V. haĭdamac.

haidamác (fam.) s. m., pl. haidamáci

haidamác s. m., pl. haidamáci

haidamác (haidamáci), s. m. – Derbedeu, haimana. Tc. haydamak (Șeineanu, II, 195; Lokotsch 780), cf. sb. ajdamak „băț” (de unde în Banat, haidamac, s. n. „băț”), pol. hajdamaka.

haidamac, haidamaci s. m. 1. derbedeu; bătăuș 2. om zdravăn / mătăhălos