bandit sm [At: CĂLINESCU, E. O. II, 308 / V: (rar) ~dist / Pl: ~iți / E: it bandito, fr bandit] 1 Persoană care face parte dintr-o bandă¹ (2) Si: gangster, răufăcător, tâlhar. 2 (Fam) Afurisit. 3 (Fam) Ticălos.

bandit s.m. 1 Persoană care face parte dintr-o bandă de răufăcători; tîlhar. ◇ Bandit de drumul mare v. drum. 2 Ext. Persoană care comite o infracțiune (gravă). 3 (fam.) Ticălos. • pl. -ți. /<fr. bandit, it. bandito, germ. Bandit.

BANDÍT, bandiți, s. m. Tîlhar. V. brigand, asasin. (Fig.) Să simtă bandiții că pacea-i mai tare! DEȘLIU, M. 71.

BANDÍT, bandiți, s. m. Tâlhar. – Fr. bandit.

BANDÍT s.m. Tâlhar; brigand; asasin. [< it. bandito, cf. fr. bandit].

BANDÍT s. m. tâlhar; brigand; gangster. (< fr. bandit, it. bandito)

BANDÍT ~ți m. 1) Persoană care face parte dintr-o bandă; tâlhar. ~ de drumul mare. 2) fig. Persoană lacomă și fără scrupule; nemernic; ticălos; netrebnic. /<fr. bandit, it. bandito

bandit m. 1. făcător de rele, primejdios; 2. fig. om fără căpătâiu.

*bandít m. (fr. bandit, d. it. bandito, care vine d. banda, bandă, ceată). Tîlhar. V. cetaș.

bandít s. m., pl. bandíți

bandít s. m., pl. bandíți

BANDÍT s. 1. v. tâlhar. 2. v. criminal. 3. v. ticălos.

BANDIT s. 1. tîlhar, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. nemernic, ticălos, tîlhar. (Un ~ de negustor.)

bandít (bandíți), s. m. – Tîlhar, răufăcător. It. bandito, de unde și fr. bandit. – Der. banditesc, adj.; banditism, s. n.