IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊ Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (Pop. și fam.) A permite, a da voie să... ◊ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.

ierta [At: CORESI, EV. 47/25 / S și: e~ / Pzi: iert / E: ml liberto, -are] 1 vt (Înv) A elibera pe cineva din robie. 2 vt (Pex) A elibera pe cineva de ceva. 3 vt (Spc; înv) A scuti de serviciul militar. 4 vt A scăpa pe cineva de ceva. 5 vt A dispensa pe cineva de o sarcină. 6 vi A scădea cuiva o parte din datorie. 7 vt A dezlega pe cineva de un jurământ, o făgăduială. 8 vt A nu mai urmări pe cineva. 9 vt (Înv; îe) A ~t-o sau l-a ~t Dumnezeu Datorită vârstei, acea persoană nu mai are legături sexuale. 10 vt (Îae; d. femei) Nu mai are menstruație. 11 vt (Îae) A murit. 12 vt A permite cuiva ceva. 13 vt A avea posibilitatea de a face ceva. 14 vi A-i fi sortit. 15 vt A nu pedepsi pe cineva pentru o vină. 16 vt A trece cu vederea greșelile cuiva. 17 vt (D. divinitate) A acorda mântuirea cuiva care a greșit și apoi s-a pocăit. 18 vt (Îe) Dumnezeu să-l ~te (sau Fie ~t) Despre cei morți nu mai trebuie reținut nimic rău. 19 vt (Îe) Doamne ~tă-mă A fi conștient că a spus sau a gândit ceva necuviincios. 20 vt A scuza. 21-22 vt (Îe) Mă ~ți Expresie politicoasă stereotipă care introduce o replică sau o rugăminte. 23 vr A se împăca cu cineva într-un moment solemn, cerându-și iertare unul altuia. 24 vr (Îvp) A se spovedi. 25 vt (Înv) A săruta pe cineva la despărțire. 26 vt (Înv) A-și lua rămas-bun înainte de a părăsi pe cineva. 27 vr (Înv) A renunța la ceva.

IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊ Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (Pop. și fam.) A îngădui, a permite, a da voie să... ◊ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.

IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană vinovată) A scuti de o pedeapsă, a ridica pedeapsa, a nu pedepsi, a nu mai considera vinovat. Iartă-mă de ce am făcut! RETEGANUL, P. II 30. Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte. ISPIRESCU, L. 6. Nu vreau să te iert pînă nu-i face ce ți-oi zice eu. ALECSANDRI, T. I 48. Mă iartă, tată, că n-oi mai zice așa. DRĂGHICI, R. 63. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) dumnezeu = a i se sfîrși cuiva suferințele, a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși cînd vorbesc despre un mort. De-o fi murit, Să-l ierte dumnezeu. COȘBUC, P. I 230. Bărbatu-mieu – dumnezeu să-l ierte – nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Doamne iartă-mă, spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă necuviincioasă. Aice-i? Unde, doamne iartă-mă, să fie? ALECSANDRI, T. I 381. ♦ (Construit cu dativul; complementul direct indică vina săvîrșită) A trece cu vederea. Nu-ți mai iert nimic. SAHIA, N. 78. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. ♦ A scuza. De-i avea vreme să te duci... bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. CREANGĂ, P. 169. Mă iertați, domnul meu, că sînt cam bolnavă și nu pot [cînta]. ALECSANDRI, T. 876. Dar aud chemîndu-mă. Mă iertați, mă rog. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Loc. adj. De neiertat = care nu poate fi scuzat; condamnabil. O greșeală de neiertat. ◊ Expr. Ba să mă ierți, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă. 2. (Subiectul este o persoană sau o situație, o stare, o împrejurare; urmat de determinări exprimate printr-o propoziție cu verbul la conjunctiv) A îngădui, a permite, a lăsa, a da voie. De m-a ierta vremea să pot veni și eu mai pe urmă, bine. CREANGĂ, P. 169. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături! EMINESCU, O. I 87. Iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte! ODOBESCU, S. III 32. (Determinarea, exprimată în propoziția anterioară, nu se mai repetă) Ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă. ALECSANDRI, P. A. 180. ◊ (Regional, construit cu dativul) Iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36. ◊ Impers. (Construit cu dativul, uneori determinarea este o propoziție cu verbul la infinitiv) Nu-ți e iertat să vorbești. EMINESCU, N. 82. Doresc tare mult să-mi fie iertat a mă așeza în Moldova, pe vară încai; căci iernele trebuie să le petrec într-o climă mai caldă. GHICA, A. 608. ◊ (Regional) Nu-i iertat = nu-i permis, e interzis, e oprit. 3. (Complementul indică o persoană) A scuti, a dispensa de o obligație. El tot nu mă iartă de dobînzi. Îi muncesc vara, îi cînt toamna; nu mă mai pot plăti. SADOVEANU, M. C. 188. Să ierți feciorul meu de la oaste. RETEGANUL, P. III 8. ◊ (Glumeț) Mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Complementul indică obligația) Din zestre că-i mai ierta, Din cerut îi mai lăsa. TEODORESCU, P. P. 88.

A IERTÁ iért tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele aduse; a scuza. Vecinul l-a iertat. ◊ A-l ierta Dumnezeu a înceta din viața (după o boală grea și îndelungată). Dumnezeu să-l ierte! formulă folosită de credincioși vorbind despre mort. Doamne, iartă-mă! expresie folosită de o persoană care a spus sau este pe cale de a spune o vorbă necuviincioasă. Ba să mă iertați! a) nu sunt de acord; b) nici vorbă. Iertați-mă (vă rog)! vă rog să nu vă supărați. 3) (greșeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a înceta de a lua în considerație; a da uitării; a scuza. 4) (datorii, obligații etc.) A declara nul; a anula. 5) A da voie; a îngădui; a permite. Iertați-mă, vin și eu cu o explicație. /<lat. libertare

A SE IERTÁ mă iert intranz. pop. 1) A-și lua rămas bun (unul cu altul). 2) A se despărți pentru totdeauna de cineva care a murit sau care e pe moarte. /<lat. libertare

iertà v, 1. a da libertate, a grația (pe un condamnat); 2. a trece cu vederea (un păcat, o greșală): Dumnezeu să-l ierte! 3. a scuza: mă iartă; 4. a permite: de m’ar ierta vremea să pot veni CR.; 5. fig. a lăsa, a îngădui: ar vrea să fugă, dar inima n’o iartă AL. [Lat. LIBERTARE (din LIBERTOS, liberat)].

ĭártă, V. ĭert.

ĭert, a -á v. tr. (lat. libertare, a libera, d. libertus, libert. – Ĭert, -ĭerțĭ, ĭartă). Liberez din robie. Grațiez. Achit, absolv. Scuz: a ĭerta o greșală. Permit, las: timpu nu mă ĭartă să vin. Dumnezeŭ să-l ĭerte, formulă de adiĭo morților la înmormîntare orĭ de amintire respectuoasă cînd vorbeștĭ de eĭ.

iertá (a ~) vb., ind. prez. 3 iártă

iertá vb. (sil. ier-), ind. prez. 1 sg. iert, 3 sg. și pl. iártă

ierta

iert, iartă 3, iertat prt., iertare inf. s.

IERTÁ vb. 1. v. absolvi. 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a șterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. v. scuza.

IERTÁ vb. v. elibera, libera, salva, scăpa, scoate.

IERTA vb. 1. a absolvi, a cruța, a scuti, (înv.) a milui, a pardona, a slobozi. (A ~ de o pedeapsă, de o obligație.) 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a șterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. a scuza. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.)

ierta vb. v. ELIBERA. LIBERA. SALVA. SCĂPA. SCOATE.

A ierta ≠ a osândi, a pedepsi

IERTÁȚI interj. pardon!, scuzați!

iertá (iertát, át), vb. – 1. (Înv.) A cruța. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-și lua rămas-bun creștinește. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunța. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom. – Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziție poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinți; despărțire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă ușor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).

DAT VENIAM CORVIS, VEXAT CENSURA COLUMBAS (lat.) judecata îi iartă pe corbi și îi năpăstuiește pe porumbei – Iuvenal, „Satirae”, II, 63. Judecătorii se înclină în fața celor tari.

PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLEMENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna – Balbus, „Sententiae”, 147.