diapazon sn [At: HELIADE, GR. P. 16/16 / S și: (rar) ~son / Pl: ~oane / E: fr diapason] 1 Totalitate a sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt Si: întindere, registru. 2 (Fig) Mod de comportare în vorbire. 3 (Îe) A fi (sau a se pune) la același ~ cu cineva A se afla în aceeași dispoziție, stare sufletească cu cineva. 4-5 (Îae) A fi sau a se pune de acord cu cineva. 6 Mic instrument acustic folosit în muzică, format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând nota muzicală „la” și care servește la acordarea instrumentelor muzicale și la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. 7 (Înv) Nume dat octavei la greci și latini. 8 (Med) Instrument utilizat pentru determinarea câmpului auditiv și a sediului unei surdități. 9 Model tip de hașuri la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 10 (Îs) ~ de dimensiuni Interval între valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. modificată

DIAPAZÓN, diapazoane, s. n. 1. Instrument format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, cel mai obișnuit tip fiind cel care emite sunetul «la» și care folosește la acordarea instrumentelor muzicale cu coarde sau pentru a da tonul într-un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon (cu cineva) = a fi în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească (cu altcineva). 2. Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai de jos pînă la cel mai înalt; întindere, registru. 3. (Cartografie) Model-tip de hașuri imprimate pe carton, pe hîrtie sau pe celuloid, întocmit pentru fiecare scară de hartă și categorie de pantă și folosit pentru standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (Tehn.; în expr.) Diapazon de dimensiuni = intervalul dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese de aceeași formă, standardizate. – Pronunțat: di-a-.

DIAPAZÓN s.n. 1. Instrument alcătuit dintr-o vergea metalică în formă de U, care, vibrând, produce un sunet pur (de obicei „la”). ◊ A fi la același diapazon cu cineva = a fi în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. Întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument de la sunetul cel mai grav până la cel mai înalt; registru. 3. Model-tip de hașuri folosit la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (Tehn.) Diapazon de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. [< fr. diapason, cf. lat., gr. diapason – gamă].

DIAPAZÓN s. n. 1. mic instrument de oțel în formă de U, care, vibrând, produce un singur sunet pur (la), etalon pentru acordare sau pentru a se „da tonul”. ♦ a fi la același ~ cu cineva = a fi la aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. ambitus. 3. model-tip de hașuri la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (tehn.) ~ de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. (< fr. diapason)

DIAPAZÓN ~oáne n. 1) Instrument acustic, constând dintr-o bară de oțel îndoită în formă de potcoavă, care, la lovire, emite un sunet muzical de o anumită frecvență și este folosit pentru acordarea instrumentelor cu coarde. 2) Interval de sonoritate caracteristic pentru o voce sau pentru un instrument muzical. 3) fig. Posibilitate de variere a unor mărimi de același fel în anumite limite. [Sil. di-a-] /<fr. diapason

diapazon n. 1. întindere de sunete ce o voce sau un instrument poate străbate dela cel mai grav până la cel mai acut; 2. mic instrument de oțel, cu două brațe, care vibrând dă nota la; 3. fig. nivel, mod general de a fi: a se pune la diapazonul cuiva.

* diapazón n., pl. oane (fr. diapason, lat. diapáson, d. vgr. diápason [phonon], pin toate [notele, sunetele]). Muz. Întinderea sunetelor pe care o voce saŭ un instrument o poate străbate (se zice maĭ obișnuit întindere saŭ registru): diapazonu vociĭ umane cuprinde în general doŭă octave. Un mic instrument de oțel, ca o furcă cu doĭ dințĭ, care dă tonu: diapazonu normal dă „la” natural. Un fel de măsură de care se servesc turnătoriĭ de clopote ca să determine greutatea, densitatea și dimensiunile pe care trebuĭe să le dea unuĭ clopot. Fig. Nivel: a te pune la diapazonu interlocutoruluĭ săŭ.

diapazón (di-a-) s. n., pl. diapazoáne

diapazón s. n. (sil. di-a-), pl. diapazoáne

diapazon, pl. diapazoane

DIAPAZÓN s. v. ambitus.

DIAPAZON s. (MUZ.) ambitus, întindere, registru. (~ unei voci.)

diapazon (diapason) (< gr. διαπασῶν, adică: ἡ διά πασῶν [χορδῶν συμφωνία]) 1. (în muzica greacă* antică), denumirea octavei* [v. și octacord (2)]. 2. Echiv. fr. pentru mensura, instr. de suflat; prin d. se proceda la determinarea exactă a distanței ce separă orificiile (de la fl. și ob.) sau a raporturilor de lungime și de lărgime ale unui tub sonor (la orgă* și la instr. de suflat de alamă). 3. Denumirea engl. a registrului (II) de orgă* [de 32, 16 sau 8 picioare (2)], echiv. cu germ. Prinzipal, it. Principale, fr. Montre. Registrul de 4’ (Prestant, Oktav etc.) are o sonoritate tăioasă, ascuțită. 4. Ambitus (1). 5. Sunet de reper în acordare (2) sau sunet normal de acordare, a cărui înălțime* absolută se stabilește în funcție de un număr precis de vibrații*. Vechii greci își acordau kithara* constant în raport cu sunetul la, a cărui înălțime era aproximativ cea actuală. Din punct de vedere teoretic, în virtutea sistemului pitagoreic, valoarea d. era de 432 Hz. În practica muzicală, valoarea aceasta a fost de-a lungul sec. fluctuantă. Astfel, acordarea instr. cu claviatură* era cu aproximativ trei semitonuri* mai jos față de cea actuală. În Germania sec. 16-17 se făcea distincția între Chorton (d. coral) și Kammerton (d. ansamblurilor (1, 2) de cameră*): d. coral, ținând seama de necesitatea acompanierii corului de către orgă, era egal cu acordajul acestui instr. și mai jos decât d. ansamblurilor de cameră, ce aparținea deja unei practici laice; încă mai înalt (cu o terță* mică superioară) era Kornett-Ton-ul, după care se acordau formațiile de suflători ale orașelor (Stadtpfeifer). Acad. de științe din Paris a fixat în 1858 d. normal la₃ la 870 de vibrații simple și 435 vibrații duble/s; cu toate acestea Scala din Milano își rezervase propriul său d. de 451 Hz*. Alte reglementări (1931; 1941) au stabilit pentru la₃ = 440 Hz, valoare prevăzută și în STAS 1958-50. V. frecvență. 6. Mic instr. de oțel, în formă de U, inventat în 1711 de John Shore, lautist din Londra. Sunetul obținut prin lovirea d. (în general la₃) are armonice* foarte acute. D. poate fi utilizat ca generator sonor în experiențele acustice, pentru controlarea înălțimii absolute a sunetelor, iar în practica muzicală pentru acordarea instr. sau pentru a se „da tonul” înaintea începerii execuției unui ansamblu coral (v. camerton).