RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.

resteu sn [At: ANON. CAR / V: (reg) ~tău, ~tei, ~tel (Pl: ~eluri, restei), ras~, răs~, răstiu, rășteu, ~teu, răstel, răștel, lăstău, răstrău (Pl: răstaie), răstăi, Ies~ / Pl: ~eie, (reg) ~eauă, ~ri, ~ei / E: nct] 1 Fiecare dintre cele două cuie, făcute din lemn sau din fier, cu care se închid laturile jugului după înjugarea vitelor. 2 (Îe) A lua (pe cineva) cu ~l A se purta (cu cineva) aspru Si: a amenința (4). 3 (Îl) Cu ~l la brâu sau a umbla cu ~l A fi cicălitor, arțăgos. 4 (Îe) A ajunge la ~l de alun A sărăci de tot. 5 (Reg) Cui de fier sau de lemn, asemănător cu resteul (1), cu diverse întrebuințări. 6 Retevei (1). 7 Spetează care ține obezile să nu se desfacă roata morii sub presiunea apei. 8-9 (Reg) Rustem (1-2).

RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.

RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bețe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului, pentru a reține grumazul animalului. Un resteu de carpăn, gros și vînjos. MARIAN, O. I 347. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd resteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) cu asprime, a-l amenința. – Pl. și: restele (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208), resteuri (POPESCU, B. III 147). – Variante: răstéu (POPA, V. 71, HOGAȘ, DR. II 284), restéi (TEODORESCU, P. P. 624) s. n.

RESTÉU ~ie n. Fiecare dintre cele două bare cu care se închid părțile laterale ale jugului. ◊ A lua pe cineva cu ~ul a se răsti la cineva. /Orig. nec.

resteu n. Mold. V. răsteiu: când o face plopul mere și resteul mugurele AL.

restéŭ (vest, sud) și răstéŭ (nord) n., pl. eĭe (ung. resztó, odgonu din apoĭ la corabie, saŭ ereszteni, a da drumu, eresztö-, care dă drumu. Cp. cu cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară: dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește resteu înainte (Sov. 211). V. bulfeŭ și fercheteŭ.

RESTEI s. n. v. resteu.

răsteu sn vz resteu

restei sn vz resteu

răstéŭ, V. resteŭ.

restéu s. n., art. restéul; pl. restéie

restéu s. n., art. restéul; pl. restéie

resteu, pl. resteie

resteu, -teie.

RESTÉU s. v. retevei, scurtătura, spetează.

resteu s. v. RETEVEI. SCURTĂTURĂ. SPETEAZĂ.

restéu (restéie), s. n. – Cui cu care se închide jugul. – Var. răsteu, restei, restel. Mag. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Gáldi, Dict., 95). Legătura cu sl. rastaviti „a separa”, bg. razstav „separare” (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu lat. rastĕllus (Tiktin) este dubioasă.

reste(n)ul v. rustemul.

răstéu, răstaie, (resteu), s.n. – (reg.) Cui de fier cu care se închide jugul. – Et. nec. (DEX, MDA); din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Galdi, cf. DER).

răstéu, răstaie, s.n. – Cui de fier cu care se închide jugul. – Din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban cf. DER).