încălecare sf [At: PSALT. 321/18 / Pl: ~cări / E: încăleca] 1 Așezare călare Si: încălecat¹ (1), (înv) încălecătură (1-2), (îvp) încălărare (1). 2 (Îvp; pex) Călărit¹. 3 (Înv) Părăsire călare a unui loc de către popoare nomade sau de către armate Si: încălecat¹ (3). 4 (D. cabaline) Împerechere a cabalinelor Si: încălecat¹ (4), (înv) încălecătură (3), (îvp) încălărare (3). 5 (Pfm) Suprapunere. 6 (Pfm) Supunere. 7 (Înv) Trecere în versul următor a unuia sau mai multor cuvinte care ar fi aparținut, ca idee, versului precedent. 8 (Glg) Ruptură produsă în scoarța pământului, însoțită de deplasarea unei mase de roci peste alta.

ÎNCĂLECÁRE s. f. Acțiunea de a (se) încăleca. 1. Urcare pe un animal de călărie, p. ext. pe un obiect pe care se poate sta călare. 2. Suprapunere. Încălecarea celor două limbi ale ceasornicului. ▭ Spre miazănoapte dăinuie... niște încălecări de nori grei. CAMIL PETRESCU, O. I 292. ♦ (Geol.) Ruptură în scoarța pămîntului, însoțită de o denivelare și de apropierea celor două flancuri. 3. Fig. Supunere, stăpînire, dominație. Zorile coborau din cer gingașe, mîntuind lumea cu încălecarea întunerecului. REBREANU, N. 50.

încăleca [At: COD. VOR. 54/₁ / V: (îrg) ~lica / Pzi: încalec / E: ml *incaballicare] 1-2 vti A (se) sui călare Si: (îvp) a (se) încălăra (1-4). 3-4 vti (Înv; pex) A călări. 5 vi (Înv; d. popoare nomade sau d. armate) A părăsi un loc, plecând călare. 6 vi(Înv; îe) A ~ în oaste A pleca la război. 7 vi (Pop; îe) A ~ pe nevoie A ieși din sărăcie. 8-9 vtr (Pop; d. cabaline) A (se) împerechea. 10 vr (Pfm) A se suprapune. 11 vt (Pfm; c. i. oameni) A supune.

încălica v vz încăleca

ÎNCĂLECÁ, încalec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales absol.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă poftești să mergi și d-ta, încalecă îndată. ISPIRESCU, L. 9. Genarul încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. Încălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. I 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. ALECSANDRI, P. P. 49. ◊ Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 22. Hai, încalecă iute pe cal și te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. Încălecați pe cai, pe măgari... și, după zmeu, la goană! ALECSANDRI, T. I 420. (Complementul indică un lucru) Încalec pe copacul doborît și-l curăț de crengi. STANCU, D. 142. Încalecă pe un biet de lemn. ȘEZ. III 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. (Fig.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. ◊ Refl. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. ♦ (Cu privire la persoane) A așeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu știu cărui domn... NEGRUZZI, S. I 42. Purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru. BĂLCESCU, O. II 242. 2. Refl. reciproc. A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Pe sus stînci uriașe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc. VLAHUȚĂ, O. A. III 32. ◊ Fig. Meșterul Roman simți cuvintele încălecîndu-i-se încă din gîtlej. GALAN, Z. R. 87. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. ♦ Intranz. (În expr.) A încăleca pe nevoie = a răzbi, a ieși deasupra unei nevoi. Munceau în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. – Variantă: încălicá (COȘBUC, P. II 177, SEVASTOS, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I.

A ÎNCĂLECÁ încálec 1. intranz. A se urca călare (pe un animal sau pe un obiect). ~ pe cal. ~ pe șa. ◊ ~ pe nevoie a ieși din dificultăți materiale. 2. tranz. 1) (animale de călărie sau anumite obiecte) A merge călare. 2) fig. A lua sub dominație (prin mijloace reprobabile). /<lat. incaballicare

A SE ÎNCĂLECÁ pers. 3 se încálecă intranz. A veni deasupra (unul peste altul). Dinții se încalecă. /<lat. incaballicare

încălecà v. 1. a se urca pe cal; 2. fig. a domina: doar va încăleca pe nevoia CR. [Lat. CABALLICARE].

încálec, a -ălecá v. intr. (mlat. cabállico, -áre, d. caballus, cal; it. cavalcare, pv. [en]cavalgar, fr. chevaucher, sp. cabalgar, pv. cavalgar). Vest. Mă urc pe cal saŭ șed pe cal: a încăleca pe cal, pe zid. V. tr. Mă pun călare: acest cal e greŭ de încălecat. Fig. Supun: sărăcia îl încălecase. Pun călare (încălărez): infanteriștĭ încălecațĭ. – În est -álic, -ălicát.

încălecáre s. f., g.-d. art. încălecắrii; pl. încălecắri

încălecáre s. f., g.-d. art. încălecării; pl. încălecări

încălecá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încálec, 3 încálecă

încălecá vb., ind. prez. 1 sg. încálec, 3 sg. și pl. încálecă, perf. s. 1. sg. încălecái

ÎNCĂLECÁRE s. (înv.) încălărare. (~ calului.)

ÎNCĂLECARE s. (înv.) încălărare. (~ calului.)

ÎNCĂLECÁ vb. 1. (înv.) a se încălăra. (~ pe cal.) 2. v. călări. 3. v. coincide.

ÎNCĂLECA vb. 1. (înv.) a se încălăra. (~ pe cal.) 2. a călări. (~ un cal de rasă.) 3. a coincide, a se suprapune. (Două ședințe care se ~.)

A încăleca ≠ a descăleca

încălecá (încálec, încălecát), vb. – 1. A se sui pe cal. – 2. A călări, a merge călare. – 3. A se împerechea armăsarul cu iapa. – 4. A învinge, a domina, a supune. – 5. (Arg.) A o lua la sănătoasa. – Mr. (î)ncalic, megl. ancalic. Lat. pop. cabăllĭcāre (Pușcariu 805; Candrea-Dens., 213; REW 1439; DAR), cf. alb. (n)galjkoń, it. cavalcare, prov., cat., port. cavalgar, fr. chevaucher, sp. cabalgar. Cf. cal, călare, descăleca. – Der. încălecat, adj. (suprapus, se spune despre literele chirilice care se scriau de obicei între două rînduri); încălecător, adj. (care este călare pe cal).

ÎNCĂLECÁRE (< încăleca) s. f. Acțiunea de a (se) încăleca. ♦ (GEOL.) Ruptură în scoarța terestră, însoțită de deplasarea unei mase de roci peste alta, în lungul suprafeței de fractură, determinată de presiunea forțelor tectonice.

încăleca, încalec v. t. 1. a domina. 2. (vulg. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.