SUBIECTÍV A subiectivi e adj. 1. (Fil.) Care are loc in conshtiintza (individuala sau colectiva). 2. Care tzine de subiectivism (1). 3. Care tzine doar de parerea personala necorespunzatoare realitatzii a cuiva; lipsit de obiectivitate; partinitor. Din fr. subiectif.

subiectiv ~a [At: FL (1838) 12¹/4 / V: (inv) ~bjec~ / Pl: ~i ~e / E: fr subjectif] 1 a (D. procese fenomene etc.) Care se raporteaza la subiect Si: partinitor patimash tendentzios. 2 a (D. procese fenomene etc.) Care se petrece in conshtiintza cuiva Si: partinitor patimash tendentzios. 3 a (D. impresii sentimente manifestari creatzii etc. ale oamenilor) Care are un caracter personal Si: partinitor patimash tendentzios. 4 a (D. impresii sentimente manifestari creatzii etc. ale oamenilor) Care exprima lipsa de obiectivitate Si: partinitor patimash tendentzios. 5 a (D. oameni) Care manifesta subiectivism (4) Si: pasionat partinitor patimash tendentzios (rar) partzial² (reg) partaluitor. 6 a (In unele conceptzii filozofice; d. oameni sau d. parerile teoriile etc. lor; ioc obiectiv) Care considera conshtiintza individuala (sau colectiva) drept cauza a tot ceea ce exista. 7 a (In unele conceptzii filozofice; d. oameni sau d. parerile teoriile etc. lor; ioc obiectiv) Care neaga faptul k la baza senzatziilor se afla obiecte reale independente de om Si: (inv) subiectivist (5). 8 a (D. stari procese fenomene etc.) Care are loc in conshtiintza individuala sau colectiva. 9 a (D. stari procese fenomene etc.) Care apartzine subiectului k derivat al activitatzii acestuia. 1011 sf a (Grm; is) Propozitzie ~ (Propozitzie secundara) care indeplineshte functzia de subiect al propozitziei regente. 12 a (Jur) Care se refera la un subiect. 13 a (Jur) Care tzine de un subiect (16).

SUBIECTÍV A subiectivi e adj. 1. (Fil.) Care considera k baza a tot ce exista este conshtiintza individuala; care neaga faptul k indaratul senzatziilor se afla obiectele reale independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal care se petrece in conshtiintza cuiva; care intro judecata actziune etc. tzine seama numai de sentimentele de pornirile shi de ideile sale; partinitor. Din fr. subiectif.

SUBIECTÍV A subiectivi e adj. (In opozitzie cu obiectiv) 1. (Fil.) Care considera drept baza a tot ce exista conshtiintza individului shi neaga faptul k indaratul senzatziilor se afla obiectele reale independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal; care se bazeaza pe o judecata partinitoare. Totdeauna dam o explicatzie obiectiva restrictziunii vointzei noastre in loc a cauta o explicare subiectiva. GHEREA ST. CR. II 297.

SUBIECTÍV A adj. 1. Care considera conshtiintza individuala drept baza a tot ce exista; care neaga faptul k la baza senzatziilor se afla obiecte reale independente de om. 2. Care are un caracter personal partinitor lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propozitzie subiectiva (shi s.f.) = propozitzie subordonata care indeplineshte functziunea de subiect al propozitziei regente. [Pron. biec. / cf. lat. subiectivus fr. subjectif].^[1]

SUBIECTÍV A adj. 1. (fil.) care are loc in conshtiintza care apartzine subiectului (II 1). 2. subiectivist (1). 3. care are un caracter personal partinitor lipsit de obiectivitate. 4. propozitzie ~a (shi s. f.) = propozitzie subordonata care indeplineshte functzia de subiect al regentei. (< lat. subiectivus fr. subjectif)

SUBIECTÍV ~a (~i ~e) 1) Care tzine de subiect; propriu subiectului. Atitudine ~a. 2) Care se refera la afectivitatea subiectului; bazat pe caracterul personal al unui subiect. Viziune ~a. 3) (in opozitzie cu obiectiv) Care tzine de subiectivism; propriu subiectivismului. [Sil. subiec] /<fr. subjectif^[1]

subiectiv a. 1. Filoz. ce are raport la subiect la eul cugetator: subiectiv e tot ce se petrece in mintzea noastra in sufletul nostru; 2. se zice de scriitorii shi de artzishtii care se preocupa mai mult de impresiunile ce le face tzin obiect decat de obiectul insush. ║ n. tot ce este in interiorul subiectului tot ce e subiectul insush: subiectivul e fundamentul psicologiei.

*subĭectív a adj. (mlat. subjectivus. V. obĭectiv). Fil. Care se raporta la subĭect (la cel ce cugeta) in opoz. cu obĭectiv (care raporta la ceĭa despre care se cugeta). Care oglindeshte impresiunea care tziaŭ produso lucrurile nu starea reala shi exacta a lucrurilor: critica nu trebuĭe sa fie subĭectiva. Adv. In mod subĭectiv: a judeca subiectĭv.

subjectiv ~a a vz subiectiv

!subiectív (biec) adj. m. pl. subiectívi; f. subiectíva pl. subiectíve

subiectív adj. m. (sil. biec; mf. sub) pl. subiectívi; f. sg. subiectíva pl. subiectíve

+subiectiva (propozitzie) (desp. biec) s. f. g.d. art. subiectivei; pl. subiective

SUBIECTÍV adj. v. individual particular personal propriu.

SUBIECTÍV adj. 1. v. partinitor. 2. (FILOZ.) ideal mintal.

SUBIECTIV adj. 1. partzial partinitor patimash tendentzios (rar) pasionat (reg.) partaluitor. (O atitudine evident ~.) 2. (FILOZ.) ideal mintal.

subiectiv adj. v. INDIVIDUAL. PARTICULAR. PERSONAL. PROPRIU.

Subiectiv ≠ obiectiv

SUBIECTÍV A adj. (cf. lat. subjectivus fr. subjectif): in sintagmele constructzie relativa subiectiva shi subordonata subiectiva (v.).

SUBIECTÍVA s. f. (< adj. subiectiv a cf. fr. subjectif lat. subjectivus): propozitzie subordonata necircumstantziala care indeplineshte functzia de subiect pe langa verbul predicativ (personal sau impersonal; activ reflexiv sau pasiv) pe langa expresia verbala impersonala adverbul predicativ sau interjectzia predicativa din propozitzia regenta. Este introdusa prin conjunctziile subordonatoare k sa k... sa daca shi de prin locutziunea conjunctzionala subordonatoare cum k prin pronumele relative cine care ce catzi cate cel ce shi ceea ce (in diferite cazuri cu sau fara prepozitzie) prin adjectivele relative catzi cate shi ce prin pronumele nehotarate relative oricine shi orice prin adverbele relative cum unde cand cat shi incotro. Raspunde la intrebarile cine? shi ce?: „...e drept k avea un spirit de observatzie nemaipomenit” (I. Al. BratescuVoineshti); „Pesemne caistai Flamanzila” (Ion Creanga); „... nu se cade sa faca asha lucru” ( C. Negruzzi) „Numai arareori se intampla k el sa stea mai mult” (I. Slavici); „Putzin ne importa daca aceste trei dame se hotarasc a parasi locul lor...” (I. L. Caragiale); „Pentru mine e totuna deai mancat / sau / nai mancat” (B. P. Hasdeu); „Se pare cum ki alta toamna” (M. Eminescu); „Cine nu invatza la tineretze va plange la batranetze” (Folclor); „Care incepe bine sfarsheshte frumos” (idem); „SHia fost minune ce spunea” (G. Coshbuc); „Catzi au auzit sau mirat”; „Cel ce se uita la vant nu va semana” (Folclor); „Ceea ce ai spus prima oara a intrat perfect in urechea lui” (M. Sadoveanu): „Oricine trece... vede” (E. Camilar); „... Intamplese orice so intampla!” (I. L. Caragiale); „Se shtie cand sosesc berzele primavara”; „E de neinchipuit cat de nedestoinici suntem...” (Em. Garleanu) etc. ◊ ~ anticipáta: s. anuntzata inainte. In propozitzia regenta prin intermediul formelor de nominativ ale pronumelui personal cu functzie de subiect k in exemplul „Nu prinde el nici unul cine alearga dupa doi iepuri.” ◊ ~ reluáta: s. intarita subliniata prin formele de nominativ ale pronumelui personal cu rol de subiect in propozitzia regenta de dupa ea k in exemplul „Cine alearga dupa doi iepuri nu prinde el nici unul”.