ruga² vt [At: ALR I, 1207/343 / Pzi: 3 rugă / E: rug¹] (Reg) A înțepa.

ruga¹ [At: COD. VOR. 2/10 / Pzi: rog, 4 (înv) și rogăm / Grz: rugând, (înv) rogând / Imt: roagă-te, (înv) rogi-te / E: ml rogare] 1-2 vrt(a) (Folosit în formulele de politețe) A cere stăruitor un serviciu, o favoare, îndeplinirea unei dorințe etc. Vz implora. 3-4 vtr (Îe) A ~ (pe cineva sau a se ~ cuiva) pe toți Dumnezeii (sau cu Dumnezeu, cu cerul și pământul) A cere foarte insistent. 5 A dori (1). 6 (Îe) A-și ~ moartea A-și dori moartea. 7 (Îe) A-i ~ (cuiva) moartea (sau paharul morții) A dori (cuiva) moartea. 8-9 vrt (În practicile religioase; numele divinității invocate este în dativ sau, mai rar, introdus prin prepoziția „de” sau „la”, înv. „către”, „spre”) A spune o rugăciune (1) Si: a se închina, a invoca. 10 vi (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) de sănătate A face rugăciune pentru sănătatea cuiva. 11 vr A cere cuiva voie de a face ceva. 12 vr (Îe) Mă rog (și diminutival, cu sens hipocoristic sau ironic mă rogel, mă roguță) Formulă întrebuințată ca element incidental, fără legătură directă cu restul frazei (având uneori o nuanță concesivă, de nerăbdare, de nervozitate etc.).

RUGÁ, rog, vb. I. 1. Tranz. A se adresa cuiva cerîndu-i stăruitor îndeplinirea unei dorințe, un serviciu. V. implora. Te rog să-mi dai bani de cheltuială. CREANGĂ, P. 184. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRI, T. I 90. Da te rog să nu porți flori, Nici să mi te-mpodobești, Nici la joc să nu pornești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 149. ◊ Expr. (Rar) A ruga (pe cineva) de toți dumnezeii (sau cu dumnezeu) = a cere foarte insistent (ceva de la cineva). Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul și o roagă de toți dumnezeii ca să-i deie ajutor. CREANGĂ, P. 271. Hei, Aniță crîșmăriță, Eu te rog cu dumnezeu, Nu-i spune unde șed eu. ȘEZ. IV 8. Te rog sau rogu-te, formulă de politețe cu care te adresezi cuiva cînd îi ceri un serviciu; fii bun, fii amabil. Spune-mi, te rog, cît este ceasul. ▭ Lasă-mă, rogu-te, să mă duc. ISPIRESCU, L. 14. A-și ruga moartea = a-și dori moartea. A-i ruga (cuiva) moartea = a dori moartea (cuiva). Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ (Învechit și regional; obiectul rugăminții e introdus prin prep. «de») A rugat-o de conac preste noapte. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Refl. Pe la porți domnești n-am fost milog. N-am știut și nu pot să mă rog. BENIUC, V. 10. De două zile tot vreau să mă rog la mata și mă ținea așa, un fel de rușine. C. PETRESCU, R. DR. 80. Și-n genunchi îngenuncheai Și de maica mă rugai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ (Învechit și regional; obiectul rugăminții e introdus prin prep. «de») Încearcă să se roage de iertare. RETEGANUL, P. III 30. ♦ A adresa o invitație, a pofti. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mîndrul soare, și pe nună, mîndra lună. EMINESCU, O. I 85. Ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbîntați. ALECSANDRI, O. P. 350. 2. Refl. (În practicile religioase; numele persoanei invocate este în dativ sau, mai rar, introdus prin prep. «de» sau «la») A face o rugăciune, a invoca divinitatea. Din cînd în cînd mă gîndeam și la dumnezeu, mă rugam, așa cum fac soldații pe front. SAHIA, N. 79. Se ruga lui dumnezeu cu credință. ISPIRESCU, L. 28. M-oi ruga la Precista. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ (Scopul rugăciunii este introdus prin prep. «pentru») Puneam cărțile în ghiozdan, ne rugam pentru «minte, învățătură și sănătate, părinți și profesori», ș-o tuleam la poarcă, la arșice și la zmeu. DELAVRANCEA, H. TUD. 43. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana invocată) În suflet ei rugau pe dumnezeu. ISPIRESCU, L. 25. 3. Refl. A cere voie, îngăduință cuiva (să facă ceva). Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ◊ Expr. Mă rog, formulă întrebuințată mai mult sub forma unei propoziții incidentale, fără legătură directă cu restul frazei. Mă rog, vorbește din carte, n-ai ce-i face! CARAGIALE, S. 8. Alții cărau, alții durau cirezi, – mă rog, claca dracului era. CREANGĂ, P. 158. Da cine-i, mă rog, turcul ist călare? ALECSANDRI, T. 342.

A RUGÁ rog tranz. (persoane) A solicita printr-o adresare politicoasă sau umilă. ◊ Te rog (frumos)! se spune, ca formulă de politețe, când cineva se adresează unei persoane, cerându-i un serviciu. ~ (pe cineva) de toți dumnezeii a cere foarte insistent; a implora. Mă rog se spune când vorbitorul lasă o hotărâre la discreția interlocutorului său. /<lat. rogare

A SE RUGÁ mă rog intranz. 1) A solicita manifestând un interes personal deosebit. ◊ Mă rog matale te rog cu multă insistență. 2) (în credințele religioase) A face o rugăciune; a cere ajutorul lui Dumnezeu. * ~ cu cerul și cu pământul a se ruga cu o stăruință deosebită. /<lat. rogare

rugà v. 1. a cere cu respect, cu umilință: te rog să mă ierți; 2. a implora divinitatea; 3. a face rugăciuni: Domnului să ne rugăm. [Lat. ROGARE].

rog, a ruga v. tr. (lat. rõgare, it. rogare, vfr. rouver, pv. sp. pg. rogar. – Roagă, să roage. V. a-, ab-, de- și pro-rog). Chem în ajutor cu umilință, vorbind de Dumnezeŭ: l-am rugat pe Dumnezeŭ. Cer cu umilință saŭ cu insistență: m’a rugat să vin. V. refl. (ca vsl. moliti sen). Mă închin: mă rog luĭ Dumnezeŭ. Cer, solicit: m’am rugat de el să mă ajute. Te rog, vă rog, formulă de politeță, de invitare și chear de amenințare une-orĭ: te rog să ĭeșĭ! Mă rog, te rog, te întreb: mă rog, dar asta ce-ĭ?

rugá (a ~) vb., ind. prez. 3 roágă

rugá vb., ind. prez. 1 sg. rog, 3 sg. și pl. roágă

RUGÁ vb. 1. (înv.) a cerca. (L-a ~ să-i facă un serviciu.) 2. a invita, a pofti, a solicita. (Îl ~ să intre.) 3. (BIS.) a se închina, (reg.) a (se) sineca. (Toată ziua se ~.)

RUGA vb. 1. (înv.) a cerca. (L-a ~ să-i facă un serviciu.) 2. a invita, a pofti, a solicita. (Îl ~ să intre.) 3. (BIS.) a se închina, (reg.) a (se) sineca. (Toată ziua se ~.)

rugá (róg, rugát), vb. – 1. A implora. – 2. A cere, a solicita. – 3. A invita. – Mr., megl., istr. rog. Lat. rǒgāre (Pușcariu 1472; REW 7361; Densusianu, GS, II, 310), cf. it. rogare, prov., cat., sp., port. rogar, v. fr. rover. – Der. rugă, s. f. (rugăciune, implorare; petiție, cerere; Trans., Olt., hram; Mold., Trans., cruce, troiță); rugăciune (megl. rugăciuni), s. f. (închinare, rugă), probabil direct din lat. rǒgātiōnem (Pușcariu 1479; REW 7362), cf. prov. roazó, fr. rovaison, port. pogações; rugăminte (megl. rugămînt), s. n. (rugă, cerere), probabil pl. n. de la rugămînt, interpretat ca sing. f., cf. încălțăminte (după Pușcariu 1480, direct din lat. rǒgāmentum); rugător, adj. (care cere). – Din rom. provine săs. rugan, vb.

ROGU-TE, Ioniță, răzeș mold., 1781, < vb. a ruga.

a se ruga cu cerul și pământul (de cineva) expr. a implora (pe cineva).