meleag sn [At: GANE, ap. DDRF / V: (înv) mil~ / Pl: ~uri / E: mg mellék] 1 Întindere de pământ, suprafață de teren, loc situat în imediata apropiere a cuiva sau a ceva Si: împrejurime, vecinătate. 2 (Pgn) Întindere de teren Si: pământ. 3 (Pgn) Cuprins al unei așezări omenești Si: ținut, loc. 4 (Pop; îe) A umbla ~urile A hoinări prin împrejurimi Si: a colinda. 5 (Îae) A cutreiera peste tot. 6 (Trs; Mol) Ținut depărtat greu de străbătut Vz coclauri. 7 (Pop; îe) A-i ști (cuiva) ~ul A-i cunoaște cuiva secretele, gândurile. 8 (Fig; rar) Domeniu de activitate științifică.

MELEÁG, meleaguri, s. n. (Mai ales la pl.) Loc, ținut; regiune. Vin și eu cam de departe, ș-am rătăcit pe meleagurile aistea. HOGAȘ, M. N. 114. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16. Nici pasere priminteană nu s-a abătut prin meleagurile acestea, da încă picior de om. ȘEZ. II 53. ◊ Expr. (Rar) A umbla meleagurile = a umbla mult, a colinda peste tot, a străbate distanțe mari. Aș umbla meleagurile, Păn’ ți-aș găsi leacurile. SEVASTOS, C. 191. A-i ști cuiva meleagul = a cunoaște secretele cuiva, a-i ști gîndurile.

MELEÁG ~uri n. Teritoriu de mare întindere având anumite particularități specifice (de climă, de relief, resurse economice); ținut; regiune. /<ung. mellék

meleag n. Mold. împrejurime, coprins: om vestit prin meleagurile astea CR. [Ung. MELLÉK, regiune învecinată].

meleág (ea dift.) n., pl. urĭ (ung. mellék, împrejurime, vecinătate; mellék-ágy, loc vecin). Nord. Fam. Locurĭ, regiunĭ depărtate: ce cauțĭ pin meleagurile istea? V. buhazurĭ, coclaurĭ, podgheazurĭ.

mileag sn vz meleag

meleág s. n., pl. meleáguri

meleág s. n., pl. meleáguri

MELEÁG s. 1. v. loc. 2. plai, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

MELEÁG s. v. apropiere, împrejurime, jur, preajmă, vecinătate.

MELEAG s. 1. loc, regiune, tărîm. teritoriu, ținut, zonă. (Se afla pe ~uri necunoscute.) 2. plai, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

meleag s. v. APROPIERE. ÎMPREJURIME. JUR. PREAJMĂ. VECINĂTATE.

meleág (meleáguri), s. n. – Loc, regiune, împrejurime. Mag. mellék (Tiktin; Candrea). Par echivoce interpretările lui Cihac, II, 196 (din sb. miljak „proprietate”) și ale lui Lokotsch 1509 (din tc. mülük). Se folosește mai ales la pl.