marșrut sn [At: (a. 1815) URICARIUL, I, 247 / V: (rar) ~ă (S și: marș-rută), (reg) ~șut, ~șută sf / S și: marș-rut / Pl: ~e / E: rs маршрут, fr marcheroute, ger Marschrut] 1 Itinerar. 2 (Pex) Document, act prin care se indică un itinerar. 3 (Reg; îe) A-i da (cuiva) marșuta A face pe cineva să plece. 4 (Spc) Mers pe distanță lungă al unui tren de marfa, care nu lasă și nici nu ia vagoane din vreo stație de pe parcurs. 5 (Reg; îf marșuta) Garnitură de treizeci de vagoane de câte zece tone. 6 Metodă de a lucra la mai multe mașini, prin folosirea lor într-o ordine prestabilită.

MARȘRÚT, marșrute, s. n. 1. (Astăzi rar) Itinerar; parcurs. Deoarece însă marșrutul îl lăsasem cu totul pe sama Pisicuții, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu. HOGAȘ, M. N. 55. (În forma marșrută) Eu am obicei de a călători fără marșrută hotărîtă de înainte. ALECSANDRI, O. P. 277. ♦ Act, document în care e fixat itinerarul unui tren, al unei mașini etc. 2. Mers al unui tren de marfă (cu parcurs lung) care nu lasă și nici nu ia vagoane din vreo stație de pe itinerar. ♦ (Tehn.) Metodă de lucru la mai multe mașini, prin deservirea acestora într-o ordine stabilită dinainte. Variantă: marșrútă s. f.

MARȘRÚT s.n. 1. Itinerar. 2. Mers al unui tren de marfă de lung parcurs care nu ia și nu lasă vagoanele în stații. 3. Metodă de a lucra la mai multe mașini prin deservirea lor într-o ordine prestabilită. [Var. marșrută s.f. / cf. rus. marșrut, germ. Marschroute, fr. marcheroute < marcher – a merge, route – drum].

MARȘRÚT s. n. 1. itinerar, traseu. 2. mers al unui tren de marfă de lung parcurs, care nu ia și nu lasă vagoanele în stații. 3. metodă de a lucra la mai multe mașini prin deservirea lor într-o ordine prestabilită. (< rus. marșrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout)

MARȘRÚT ~e f. 1) Linie a unei căi de comunicare (șosea, cale ferată, canal etc.) cu indicarea localităților. 2) Metodă de deservire a mai multor mașini într-o ordine stabilită dinainte. /<rus. marșrut, fr. marcheroute, germ. Marschroute^[1]

marșrută sf vz marșrut

MARȘRÚTĂ s.f. v. marșrut.

*marșrútă f., pl. e, și (maĭ des) marșút n., pl. urĭ (germ. marsch-rute, d. fr. marche, mers, și route, cale). Itinerar. La căile ferate, foaĭe în care se înseamnă încărcătura unuĭ vagon.

!marșrút (mar-șrut/marș-rut) s. n., pl. marșrúte

marșrút s. n. (sil. mt. marș-), pl. marșrúte^[1]

MARȘRÚT s. v. drum, itinerar, parcurs, rută, traiect, traiectorie, traseu.^[1]

marșrut s. v. DRUM. ITINERAR. PARCURS. RUTĂ. TRAIECT. TRAIECTORIE. TRASEU.

MARȘRUT s. n. 1. Itinerar, traseu; p. e x t. document, act prin care se indică un itinerar. Să nu se ia de cătră țiitorii poștelor ugeret pre mai multe ceasuri, de la nimene decît cuprinderea marșrutului cu pecetea domniei mele (a. 1815). URICARIUL, I, 247, cf. 250. Ei nu ave trebuință a mai păzi vreun marșrut, Căci toți poposă prin sate. BELDIMAN, E. 15/29. Eu am obicei de a călători fără marșrută hotărîtă de înainte. ALECSANDRI, O. P. 277, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Deoarece însă marșrutul îl lăsasem cu totul pe sama Pisicuții, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu. HOGAȘ, M. N. 55, cf. id. DR. I, 62. Expediția noastră este deosebit de complexă. . . Cercetările nu vor înceta. . . nici pe marșrut. CONTEMP. 1956, nr. 504, 6/7. ◊ E x p r. (Regional) A-i da (cuiva) marșuta = a face (pe cineva) să plece. Cf. MAT. DIALECT, I, 180. 2. S p e c. Mers al unui tren de marfă pe distanță lungă, care nu lasă și nici nu ia vagoane din vreo stație de pe parcurs, DICȚ. ♦ (Regional; în forma marșută) Garnitură de treizeci de vagoane de cîte zece tone (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 180. Într-o săptămînă încărcăm 3-4 marșute. ib. 3. Metodă de a lucra la mai multe mașini, prin folosirea lor într-o ordine prestabilită. DICȚ. – Scris și: marș-rut. – Pl.: marșrute. – Și: (rar) marșrútă (scris și marș-rută), (regional) marșútă s. f.; (regional) marșút (DR. II, 794) s. n. – Din rus. маршрут, fr. marcheroute, germ. Marschrut.