mârșav, ~ă a [At: PALIA (1581), 165/9 / V: (îvr) măr~, mer~ / A și: mârșav / Pl: ~i, ~e / E: slv мръшавъ] 1 (îvr) Slab. 2 (Reg; d. carne) Lipsit de grăsime Si: macru (1). 3 (Reg) Murdar (1). 4 Dezgustător. 5 (Fig) Lipsit de scrupule Si: infam, josnic, mișel, ticălos, venal.

MÂRȘAV ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care este în stare să comită fapte nedemne; josnic; netrebnic; abject; infam. 2) pop. Care este plin de murdărie; zoios; murdar. 3) înv. Care este foarte slab la trup; slăbănog. /<sl. mrušavu

mârșav a. 1. murdar: supus orbirii unui mârșav interes; 2. păcătos și mișel; 3. fricos, laș: moartea nu ’nspăimântă decât pe mârșavi BOL. [Vechiu-rom. mârșav, slab de constituție = slav. MRŬȘAVŬ: slăbiciunea fizică a fost transportată, în limba modernă, asupra defectelor sufletești].

MÎ́RȘAV, -Ă, mîrșavi, -e, adj. 1. Josnic, infam, ticălos, mișel, detestabil. Și de ce, supus orbirei unui mîrșav interes, Să nu vrei a înțelege lucru lesne de-nțeles. ALECSANDRI, T. 165. Cel ce cere dezunirea Nu-i bun nici stăpînitor; Ăla vrea în veci robirea; E un mîrșav trădător. BOLLIAC, O. 209. 2. (Regional) Murdar. Sub firmă era un geam mîrșav. CAMILAR, N. II 320. Să te ferească dumnezeu de femeia leneșă, mîrșavă și risipitoare. CREANGĂ, P. 141. 3. (Învechit) Slab, costeliv. Accentuat și: mîrșáv.

MÎRȘAV adj. (Mold., ȚR, Ban., Trans. SV) Slab. A: Iaste foarte slab și mirșav. PRAV. Cu 7 boi mîrșavi. CRON. 1689, 38^v. Îi bate cu piscul în coaste să nu <se> îngrașe și-i face de sînt mîrșavi. FL. D 1754-1762, 61^v; cf. DOSOFTEI, PS. B: Biruiră cei mîrșavi pre cei grași. ÎNV. 1642, 18^r; cf. LEX. 1683, 76^v; CRON. 1687, 21^v-22^r; E ante 1704, 28^r; E 1717, 170^r. C: Mĕrshav. Macer. Macilentus. AC, 353. Meršhavĕ. Macra. Macilenta. AC, 353. Mîncară cei mîrșavi pre cei grași. CRON. ante 1730, 49^v; cf CRON. ante 1730, 51^r. Etimologie: sl. mrŭšavŭ. Vezi și mîrșăvi. Cf. nemoșten, vitioan.

mî́rșav (est) și mîrșáv (vest), -ă adj. (vsl. mrŭšavŭ, slab, d. mrŭša, cadavru). Vechĭ. Slab la trup. Azĭ. Fig. Rar. Ignobil, mișel, nedemn de cea maĭ mică stimă saŭ ĭubire. Adv. În mod mîrșav.

mấrșav adj. m., pl. mấrșavi; f. mấrșavă, pl. mấrșave

mârșav adj. m., pl. mârșavi; f. sg. mârșavă, pl. mârșave

mârșav.

mîrșav

MÂRȘAV adj. v. costeliv, debil, delicat, dezgustător, dizgrațios, firav, fragil, gingaș, grețos, hidos, jegos, jigărit, mânjit, murdar, negru, nespălat, oribil, pătat, pipernicit, pirpiriu, plăpând, prăpădit, prizărit, răpănos, răpciugos, respingător, scârbos, sfrijit, slab, slăbănog, slăbuț, slinos, soios, șubred, uscat, uscățiv.

MÂRȘAV adj., s. 1. adj., s. v. ticălos. 2. adj. v. ticălos.

Mârșav ≠ onest

mîrșav adj. v. COSTELIV. DEBIL. DELICAT. DEZGUSTĂTOR. DIZGRAȚIOS. FIRAV. FRAGIL. GINGAȘ. GREȚOS. HIDOS. JEGOS. JIGĂRIT. MÎNJIT. MURDAR. NEGRU. NESPĂLAT. ORIBIL. PĂTAT. PIPERNICIT. PIRPIRIU. PLĂPÎND. PRĂPĂDIT. PRIZĂRIT. RĂPĂNOS. RĂPCIUGOS. RESPINGĂTOR. SCÎRBOS. SFRIJIT. SLAB. SLĂBĂNOG. SLĂBUȚ. SLINOS. SOIOS. ȘUBRED. USCAT. USCĂȚIV.

MÎRȘAV adj., s. 1. adj., s. abject, infam, josnic, mișel, mizerabil, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, ticălos, (pop.) becisnic, (înv. și reg.) ticăit, (reg.) pălăvatic, proclet, (Ban.) bedaș, (înv.) fărădelege, vil, (fig.) infect, murdar. (Un om ~.) 2. adj. infam, josnic, mișel, mișelesc, mizerabil, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, rușinos, scelerat, ticălos, (livr.) ignobil, sacrileg, (înv. și pop.) parșiv, scîrnav, (Mold.) chiolhănos, (înv.) blestemățesc, fărădelege, scîrbavnic, scîrbelnic, scîrbit, verigaș, verigășos, (fig.) murdar, spurcat. (Faptă ~.)

mîrșáv (mârșávă), adj. – 1. Debil, slab, neputincios. – 2. Josnic, mîrșav, ticălos. Sl. mrŭšavŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 187; Șeineanu, Semasiol., 209), cf. bg. măršav, sb. mršav, ceh. mršavy. – Der. mîrșevie, s. f. (ticăloșie, josnicie); mîrșevesc, adj. (ticălos, josnic); mîrșevește, adv. (josnic; prin trădare); mîrțină (var. mărțină), s. f. (cadavru, măruntaie), din sl. mrŭcina, cf. sb. mrgina, cr., slov. mercina și bg. mărša (› mr., megl. mărșă „cadavru”); mîrțoagă, s. f. (gloabă), cu suf. -og (Cihac, II, 187; Conev 57; Densusianu, GS, I, 349), cuvînt pe care Diculescu 176 îl lega de v. germ. mariha, marha › germ. Mähre „gloabă, mîrțoagă”, și pe care Lahovary 335 îl duce spre o epocă anterioară indoeurop.