DIVÍN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Provenit de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat. divinus.

divin, ~ă [At: SĂULESCU, HR. I, 244/19 / Pl: ~i, ~e / E: fr divin, it divino, lat divinus] 1-2 a Care emană de la divinitate (1-2). 3-4 a Care aparține divinității (1-2). 5-6 a Care este asemenea divinității (1-2). 7-8 a Privitor la divinitate (1-2). 9-10 a Care reprezintă divinitatea (1-2). 11 a (Bis; d. servicii, slujbe etc.) Care se face în cinstea divinității (2) Si: bisericesc, religios. 12 a (Fig) Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale Si: minunat. 13 a (Fig) Care atinge perfecțiunea. 14 a (Fig) Sfânt. 15 smp (Îvr; îs) Arta ~ilor Divinație (1).

DIVÍN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat. divinus.

DIVÍN, -Ă, divini, -e, adj. 1. (În concepția mistică) Considerat că ar proveni de la dumnezeu sau de la zei; în felul lui dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni, în slujba sau pentru preamărirea lui dumnezeu; bisericesc, religios. Serviciu divin. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri superioare; minunat, admirabil, încîntător. Critica... nu trebuie să strivească, între tîmplele strîmte ale logicii după care se conduce proza, divinul zbor al poeziei. MACEDONSKI, O. IV 83. Părea că geniul divinului... Shakespeare respirase asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. EMINESCU, N. 47. Fă dar numele-ți să treacă Între numele divine, Celor ce au fost ai lumei Nobili făcători de bine. ALEXANDRESCU, M. 166.

DIVÍN, -Ă adj. 1. Dumnezeiesc; de zeu, de la zei. ♦ Făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (Fig.) Minunat, splendid, încântător. [Cf. lat. divinus, fr. divin, it. divino].

DIVÍN, -Ă adj. 1. dumnezeiesc; de la zei. ◊ făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (fig.) minunat, splendid, încântător. (< fr. divin, lat. divinus)

DIVÍN ~ă (~i, ~e) 1) (în concepțiile religioase) Care se consideră că provine de la Dumnezeu sau de la zei; din cer; dumnezeiesc; ceresc. Dar ~. 2) Care este caracteristic pentru Dumnezeu și zeități; dumnezeiesc. Putere ~ă. Har ~. 3) Care este menit să-l slăvească pe Dumnezeu. Serviciu ~. Carte ~ă. 4) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. Frumusețe ~ă. Melodie ~ă. /<fr. divin, lat. divinus

divin a. 1. ce vine dela D-zeu: putere divină; 2. relativ la D-zeu: serviciu divin; 3. pus în rândul zeilor: divinul August; 4. fig. mai presus de natură, excelent, perfect în felul său: o carte divină.

* divín, -ă adj. (lat. divinus = divus, div, divin, d. deus, zeŭ). Dumnezeĭesc, zeĭesc: bunătate divină. Care se datorește luĭ Dumnezeŭ, unuĭ zeŭ: cult divin. Fig. Excelent, perfect. Adv. În mod divin, ca Dumnezeŭ: a cînta divin.

divín adj. m., pl. divíni; f. divínă, pl. divíne

divín adj. m., pl. divíni; f. sg. divínă, pl. divíne

DIVÍN adj. (BIS.) 1. ceresc, dumnezeiesc, sfânt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. v. providențial. 3. bisericesc, religios. (Serviciu ~.) 4. v. sfânt.

DIVÍN adj., adv. v. minunat, splendid, superb.

DIVIN adj. (BIS.) 1. ceresc, dumnezeiesc, sfînt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. ceresc, dumnezeiesc, providențial. (Dar ~.) 3. bisericesc, religios. (Serviciu ~.) 4. sacramental, sacru, sfînt. (Lucrurile ~.)

divin adj., adv. v. MINUNAT. SPLENDID. SUPERB.

Divin ≠ profan

DIVINA NATURA DEDIT AGROS, ARS HUMANA AEDIFICAVIT URBES (lat.) divina natură a dăruit ogoarele, măiestria omului a clădit orașele – M. Terentius Varro, „Res rusticae”, III, 1.

MENS DIVINIOR (lat.) spirit divin (inspirație divină) – Horațiu, „Satirae”, I, 4, 43. Inspirația este o condiție indispensabilă creației poetice.