demon¹ sm [At: (a. 1650-1675), GCR I, 222/6 / V: (îrg) dim~, (înv) ~niu / Pl: ~i / E: fr démon, lat daimon, ngr δαίμων] 1 Spirit, mai ales rău, care ar inspira pe om în vorbele, atitudinile sau faptele sale. 2 (Fig) Înclinație spre ceva. 3 (În religiile creștină, mozaică și mahomedană) Ființă imaginară considerată drept întruchipare a spiritului rău Si: drac, diavol, (pop) necuratul, satană, (fam) aghiuță. 4 (Înv) Idol. 5 (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și, uneori, a frumuseții fizice. 6 (Fig) Persoană amăgitoare care ispitește pe alții la fapte rele. 7 (Pex) Om rău. 8 (Fam) Epitet pentru un copil neastâmpărat, zburdalnic, ștrengar. 9 (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. 10 (Reg; îf dimon) Epitet pentru un om nesimțitor, greoi la mers.

DÉMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.

DÉMON s.m. 1. (Ant.) Geniu căruia i se atribuie puterea de a stârni dorințe, pasiuni. 2. Diavol, drac. ♦ (Fig.) Om rău. // (În forma demono-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) diavol”, „demonic”. [Cf. fr. daimon – ființă supranaturală, geniu].

DÉMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc. 2. diavol, drac. ◊ (fig.) om rău. 3. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc. ◊ (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe. (< fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)

DÉMON ~i m. 1) (în credințe politeiste din antichitate) Ființă divină (bună sau rea); spirit; duh. 2) (în creștinism) Ființă imaginară considerată ca simbol al răului și ca dușman al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol: satană. 3) fig. Ființă cu apucături rele; satană. 4) pop. Persoană (mai ales copil) vioaie și sprintenă. 5) (în creațiile romanticilor) Personificare a răzvrătirii și a eroismului. /<ngr. démonas

demon m. 1. în politeismul antic, geniu bun sau rău: demonul lui Socrate; 2. în religiunea creștină, înger căzut, diavol: muncit de al suferinței demon ne’mblânzit GR. AL.; 3. fig. copil râu, ființă rea.

*démon m. (vgr. daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d. daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi îngeru în credința poporuluĭ): demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac. Fig. Persoană rea. V. dimon.

dímon sm vz demon

démon s. m., pl. démoni

démon s. m., pl. démoni

demon.

DÉMON s. v. drac.

DEMON s. aghiuță, diavol, drac, încornoratul (art.), naiba (art.), necuratul (art.), satană, tartor, (livr.) belzebut, (rar) scaraoțchi, (pop. și fam.) michiduță, nichipercea (art.), pîrlea (art.), sarsailă, (pop.) faraon, idol, împelițatul (art.), mititelul (art.), nefîrtatul (art.), nevoia (art.), pîrdalnicul (art.), procletul (art.), pustiul (art.), vicleanul (art.), cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, (înv. și reg.) mamon, săcretul (art.), sotea (art.), (reg.) hîdache, năpustul (art.), spurc, spurcat, șeitan, șotcă, ucigan, (Transilv., Ban. și Maram.) bedă, (Mold. si Bucov.) benga (art.), (prin Bucov.) carcandilă, (Transilv. și Mold.) mutul (art.), (prin Mold. și Bucov.) pocnetul (art.), (prin Olt.) sarsan, (prin Mold.) scaloi, (prin Bucov.) șlactrafu (art.), (înv.) împiedicătorul (art.), nepriitorul (art.), (eufemistic) păcatul (art.).

Demon ≠ înger, sfânt

démon (démoni), s. m. – Drac, diavol. – Var. (Mold.) dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul sl. demonĭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicată la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combătînd explicația lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabú). – Der. demonic (var. demoniac), adj., cuvinte culte, din gr. δαιμωνι(α)ϰός; îndemonit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.