corelatzie sf [At: VITNER CR. 7 / V: (inv) ~iune / Pl: ~i / E: fr corrélation] 1 Legatura reciproca intre lucruri sau fenomene. 2 Relatzie in care unul dintre termeni nu poate exista fara celalalt. 3 Dependentza reciproca intre doua procese sau fenomene.

CORELÁTZIE corelatzii s. f. Relatzie legatura reciproca intre doua sau mai multe lucruri sau fenomene. Cel mai ushor este sa definim arta analizind corelatzia sa cu alte forme ale conshtiintzei sociale. V. ROM. decembrie 1950 183. Pronuntzat: tzie.

CORELÁTZIE s.f. Relatzie legatura reciproca intre lucruri sau fenomene. ♦ (Mat.) Transformare biunivoca prin care unui punct i corespunde un plan shi reciproc deci unei drepte o dreapta. ◊ Coeficient de corelatzie = marime masurand relatzia de similitudine dintre doi factori. [Gen. iei var. corelatziune s.f. / cf. fr. corrélation].

CORELÁTZIE s. f. 1. relatzie reciproca intre lucruri sau fenomene; interdependentza. ◊ relatzie de reciprocitate intre cuvinte sau unitatzi sintactice in cadrul propozitziei sau frazei. 2. raport de excludere intre termeni care contracteaza aceeashi relatzie in mod alternativ. ◊ (mat.) transformare biunivoca prin care unui punct i corespunde un plan shi reciproc deci unei drepte o dreapta. ♦ coeficient de ~ = marime masurand relatzia de similitudine intre doi factori. (< fr. corrélation lat. correlatio)

CORELÁTZIE ~i f. 1) Relatzie reciproca; reciprocitate. 2) Dependentza reciproca; interdependentza; corespondentza. /<fr. corrélation

corelatziune sf vz corelatzie

CORELATZIÚNE s.f. v. corelatzie.

corelatzi(un)e f. relatziune reciproca intre doua lucruri.

*corelatziúne f. (mlat. correlátio ónis). Relatziune reciproca intre lucrurĭ. SHi átzie.

corelátzie (tzie) s. f. art. corelátzia (tzia) g.d. art. corelátziei; pl. corelátzii; art. corelátziile (tzii)

corelátzie s. f. → relatzie

corelatzie

corelatzie.

CORELÁTZIE s. v. relatzie.

CORELATZIE s. conexiune inlantzuire legatura raport relatzie (livr.) consecutzie (rar) conexitate. (Stabileshte o ~ intre fenomene.)

CORELÁTZIE s. f. (cf. fr. corrélation): 1. relatzie de reciprocitate intre cuvinte sau unitatzi sintactice in cadrul propozitziei sau in cadrul frazei (v. cuvant corelativ). 2. raport de excludere mutuala in spatziu shi in timp intre termenii a shi b care contracteaza aceeashi relatzie in mod alternativ. El este asemanator cu raportul de disjunctzie logica „sau... sau”. Astfel: raportul dintre s shi t care preceda in aceeashi silaba aceleashi vocale a e i o u sau i (sa ta; se te; sic tic; soc toc; sun tun; sarg targ). C. caracterizeaza atat planul contzinutului cat shi planul expresiei. Astfel c. dintre unitatzile de contzinut (singular) shi (plural) care pot intra alternativ in relatzie cu unitatea de contzinut (acuzativ) se evidentziaza in ansamblurile (pe om + masculin + singular + acuzativ) shi (pe oameni + masculin + plural + acuzativ) corespunzatoare lantzurilor fonetice (om; oameni).