CONJUGÁRE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a două microorganisme. – V. conjuga.

conjugare sf [At: DA / Pl: ~gări / E: conjuga] 1 (Grm) Acțiune prin care se modifică formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză Si: (înv) conjugație, flexiune. 2 Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3 (Fig) Unire. 4 (Blg) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare.

CONJUGÁRE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. – V. conjuga.

CONJUGÁRE, conjugări, s. f. Acțiunea de a (s e) conjuga și rezultatul ei. 1. (Gram.) Modificarea formelor unui verb după persoană, număr, timp, mod și diateză, într-o înșirare metodică; flexiunea verbului. Conjugarea verbULui «a fi» este neregulată. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. Conjugarea a IV-a. 2. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație la infuzori, prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. 3. (Rar) Îmbinare, împletire. Securitatea Europei trebuie să se bazeze nu pe opunerea țărilor Europei occidentale țărilor Europei răsăritene, ci pe conjugarea eforturilor tuturor țărilor europene. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2832.

CONJUGÁRE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. (Rar) Îmbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gameților în procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundație la infuzori prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. ♦ Unirea cromozomilor în timpul meiozei. [<conjuga].

CONJUGÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) conjuga. ◊ flexiunea verbului. ◊ fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. îmbinare, unire. 3. mod de înmulțire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul. ◊ împerechere a cromozomilor în cursul meiozei. (< conjuga)

CONJUGÁRE ~ări f. 1) v. A CONJUGA și A SE CONJUGA. 2) Categorie la verbe cu aceeași terminație la infinitiv care se conjugă în mod asemănător. 3) biol. (la infuzori, la unele alge) Mod de înmulțire bazat pe un schimb de substanță nucleară. ~ bacteriană. /< a conjuga

conjugare f. Gram. totalitatea formelor verbale după voci, moduri, timpuri, numere și persoane.

*conjugațiúne f. (lat. conjugátio, -ónis). Gram. Modu de a conjuga un verb. Clasă de verbe cu aceĭașĭ terminațiune la infinitiv. – Și -áție, dar ob. -áre.

conjugáre s. f., g.-d. art. conjugắrii; pl. conjugắri

conjugáre s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

conjugare, -gări.

CONJUGÁRE s. v. îmbinare, împletire, unire.

conjugare s. v. ÎMBINARE. ÎMPLETIRE. UNIRE.

CONJUGÁRE s. f. (< conjugá < fr. conjuguer, cf. lat. conjugare): 1. modificare a formei verbelor în raport cu categoriile gramaticale de persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. categorie, clasă sau grupă de verbe rezultată dintr-o clasificare al cărei criteriu este terminația sau sufixul infinitivului scurt. Astfel: conjugarea I: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -a (cânta); conjugarea a II-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -ea (tăcea); conjugarea a III-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -e (face); conjugarea a IV-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -i sau -î (veni, coborî).