BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentând un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, pietrele de hotar, răufăcătorii etc. – Lat. bubalus.

bóur [At: PRAV. MOLD. / V: buăr, boăr, buor, boar, bohar, bor / P: bo-ur / Pl: ~i / E: lat bubalus] 1 sm Mamifer sălbatic din rasa bovină care trăia odinioară și prin munții Moldovei (Bos primigenius). 2 sm (Pan; Trs; îf bor) Melc. 3 sm Capăt al unui obiect (adus în sus asemenea coamelor bourului) Cf bot. 4 sm (Pre) Parte de dinainte, curbată în sus, a tălpilor saniei Cf călcâi. 5 sm (Pre) Bot al luntrei. 6 sm Emblemă de odinioară a Moldovei, reprezentând un cap de bou. 7 sm (Mol; înv) Fier cu marca unui cap de bou cu care se înfierau vitele, măsurile, obiectele care serveau ca puncte de delimitare, criminalii etc. 8 sm (Mol; înv; pex) Orice semn domnesc sau oficial (mai apoi și particular) de înfierare. 9 sm (Pex) Cicatrice cauzată de înfierare. 10 sm (Mol; înv) Impozit asupra vinului care se lua pentru înfierarea buților cu bourul domnesc. 11 a (Îs) Coarne ~ Coarne cu vârfurile aduse unul spre altul sau unul înainte și altul înapoi. 12 av (Înv) Iute ca bourul (1).

BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.

BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic (speță astăzi dispărută în țara noastră) socotit ca strămoș direct al vitelor mari cornute de la noi și al cărui cap era reprezentat pe vechea stemă a Moldovei (Bos primigenius). Era un bour bătrîn cu coama murgă, însă cu celălalt păr deschis-alburiu. SADOVEANU, F. J. 374. Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Mold., învechit) Fier cu marca unui cap de bour (1), cu care se înfierau odinioară criminalii și se însemnau vitele, măsurile, pietrele de hotar etc.; (mai tîrziu) orice semn domnesc sau oficial de înfierare. Se cunosc boii din cireada și caii din herghelie de pre bourul lor. NEGRUZZI, S. I 298.

BÓUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit ca strămoșul direct al vitelor mari cornute de la noi (Bos primigenius). ♦ (Înv.) Vechea stemă a Moldovei închipuind un cap de bour (1). 2. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.

BÓUR ~i m. 1) Taur sălbatic, strămoș direct al vitelor cornute mari, care trăia odinioară și pe meleagul nostru. 2) Stema veche a Moldovei, reprezentând capul acestui animal. 3) Partea de dinainte a tălpii de la sanie, întoarsă în sus (în forma coarnelor acestui animal). [Sil. bo-ur] /<lat. bubalus

BOUR adj., adv. și s. m. (Mold.) 1. S. m. Taur sălbatic. A: Cap de buăr. PRAV. Fiara aceasta, ce-i zic bour, poate că au fost zimbru. N. COSTIN. Boărul carile împreună cu cățaua Molda să se fi înecat în apa Moldovei. CANTEMIR, HR.; cf. DOSOFTEI, PS. // B: Gonind un buor, s-au fost înecat coteica într-o apă. R. POPESCU. 2. Adj. Îndreptat, ațintit (despre coarne; ca ale bourului). Ține-te, cerbule, cu coarnele cele boure. NECULCE; cf. DOSOFTEI, PS. 3. Adv. Iute ca bourul. Vădzuiu pre spurcatul suindu-se buor. DOSOFTEI. PS. Variante: boăr (CANTEMIR, HR.), buăr (PRAV.), buor (DOSOFTEI, PS; R. POPESCU). Etimologie: lat. bubalus. Vezi și buăra, buărat. Cf. buărat. adjectiv adverb substantiv masculin

bour m. Mold. 1. soiu de bou negru cu o vargă albă pe spinare; odinioară în pădurile din Carpați, azi numai în codrii din Lituania, numit în Muntenia zimbru (Bos urus): bouri ’nalți cu steme ’n frunte EM.; 2. pajerea Domnilor Moldovei (adică un cap de bou): pe d’asupra-i steagul cu bour AL.; 3. semn (primitiv un bour) cu care se înfiera în vechime făcătorii de rele și apoi vitele: cum se cunosc boii din cireadă și caii din herghelie de pe bourul lor NEGR.: 4. partea dinainte ce este ridicată dela talpa săniei (cea dinapoi se cheamă călcâiu); 5. botul luntrei. [Vechiu-rom. buăr = lat. BUBALUS].

bóur m. (lat. búbalus, bivol, de unde s’a făcut *bualu, *buaru, apoĭ buar, buor, boor și bor, ĭar azĭ bour, ca nour și nor din núbilum. V. bivol 1). 1) Un fel de boŭ sălbatic (bos urus) care trăĭa în mare număr pin codriĭ din centru Europeĭ și pin Moldova. Ultimu a fost omorît la 1627 în Polonia. Romaniĭ, după Germanĭ, îl numeaŭ urus, ĭar Cezar (B. G. VI, 28) zice că pe timpu luĭ eraŭ mulți bourĭ în codru care se întindea din Bavaria pînă în Dacia (Hercynia silva). Adeseorĭ a fost confundat cu zimbru (care trăĭa și el pe la noi). Marca Moldoveĭ și a Mecklemburguluĭ era un cap de bour. 2.) Danga (pe care era gravat un cap de bour) cu care se însemnaŭ vitele, criminaliĭ, stîlpiĭ și copaciĭ de hotar. 3.) Copac lăsat ca semn de hotar într’o pădure. 4) Bir pe vin (pin însemnarea butoaielor cu dangaŭa cu capu de bour). 5) Trans. (bor). Melc (pin aluz. la coarne). Adj. Vechĭ. (Dos. Nec.). Coarne boure, coarne curbe și marĭ (de ex., ca cele de cerb).

bor⁴ sn vz bour

BOĂR s. m. v. bour. substantiv masculin

BUĂR s. m. v. bour. substantiv masculin

BUOR adj., adv. și s.m. v. bour. adjectiv adverb substantiv masculin

bóur s. m., pl. bóuri

bóur s. m., pl. bóuri

BÓUR s. v. bot, pisc.

bour s. v. BOT. PISC.

boúr (bóuri), s. m. – 1. Taur sălbatic, bou sur. – 2. (Mold., rar) Bou. – 3. Capăt încovoiat al unui obiect. – 4. Emblemă, stemă, pecete a Moldovei. – 5. (Înv.) Impozit pe vin. – 6. (Adj.) Se spune despre coarnele îndoite în așa fel încît se unesc la vîrfuri. – Var. buăr, buor, boar, bo(ho)r, toate înv. Lat. būbălus (Tiktin, ZPRh., XII, 221; Pușcariu 214; REW 1351; Candrea-Dens., 172; Philippide, II, 635; DAR); cf. alb. bualj, v. fr. bugle, sp. bubalo. Lat. bubalus se alterase deja, cf. bobulum „bestia silvatica, habet cornibus magnis” (Silos 58). Este de ademenea posibil să fi existat o confuzie cu lat. bubulus „tăuraș”, ceea ce ar fi ușurat confuzia ulterioară între cele două animale, bou și bour, prin intermediul unei singure denumiri. Cipariu, Arhiv., consideră că bour este reprezentant al lat. bos urus. Der. boura, vb. (a îndrepta, a înălța, a ridica); bourean, s. m. (bou; nume propriu de bou), pe care Candrea-Dens.,169, îl derivă de la bou; cf. opinia contrară a lui Pascu, Beiträge, 16; bourel, s. m. (bour tînăr; melc; animal, Lucanus cervus; pasăre, aurel; instrument muzical popular); bourel, adj. (ascuțit, cu vîrf); bouresc, adj. (de bour); bouri, vb. (a ridica, a îndrepta); bourie, s. f. (grajd de boi); bouriu, adj. (ascuțit, cu vîrf). Trebuie adăugat probabil aici bur, care apare numai în expresia destul de rară, bou bur „bou bălan”. După Diculescu, Dacor., IV, 398 (cf. REW 1416) ar fi vorba de lat. burrus. Dar ar putea fi și una din diferitele formule de reducere a lui bour, cf. buăr, boor › bor. Această reducere, care ar fi normală (cf. nour › nor), s-a oprit probabil întrucît cuvîntul a ieșit mai mult sau mai puțin din uz, o dată dispărut animalul (cf. Candrea-Dens., 172; după Graur, BL, III, 53, conservarea lui ou se datorează influenței lui r).

boúr, bouri, s.m. – (zool.) Taur sălbatic (Bos primigenius). ♦ (mit.) Animal legendar (azi dispărut) vânat de voievodul maramureșean Dragoș: „Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); „Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). ♦ (top.) Boureni, localitate (a.d. 1415) în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). – Lat. bubalus „bour, bivol” (Tiktin, Pușcariu, CDDE, Philippide, Scriban, MDA).

boúr, -i, s.m. – Taur sălbatic. Animal legendar vânat de voievodul maramureșean Dragoș: „Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, și după multă goană ce au gonit prin munți, cu dulăi, o au scos-o la șesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopisețul Țării Moldovei); „Pus-au în pecetea domniei țării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). – Lat. bubalus.

BÓUR (lat. bubalus) s. m. 1. Specie de bovid sălbatic dispărut, socotit strămoșul vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). Ultimele exemplare au existat pînă în sec. 17 în România, Polonia și N Rusiei. 2. Vechea stemă a Moldovei, reprezentînd un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau vitele, răufăcătorii etc.