ȚÂNGẮU s. m. v. țingău.

ȚÂNGĂU, țângăi, s. m. (Pop. peior.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țingău s. m.] – Țânc + suf. -ău.

ȚÂNGẮU ~i m. Băiat ajuns la vârsta adolescenței; băiețan; puștan. /țânc + suf. ~ău

ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] – Țânc + suf. -ău.

țingău² sm vz țângău

ȚINGĂU s. m. v. țângău.

ȚINGẮU, țingăi, s. m. (De obicei depreciativ) Tînăr abia trecut de vîrsta copilăriei; flăcăiaș. O urma un fel de țingău adus din spate și cam deșelat, cu ochi încercănați și sticloși. M. I. CARAGIALE, C. 20. Tu nu ai un țingău de flăcău de însurat? ȘEZ. I 149. (Cu pronunțare regională) Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țîngău; om tocmai în puterea vîrstei, frumos și arătos. CARAGIALE, S. N. 13.

țingău m. Mold. 1. băietandru; 2. fig. tânăr fără experiență: pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țingău CAR. [V. ținc].

țingắŭ m. (d. țînc saŭ ung. cinkó, fetișcană). Vest. Iron. Băĭetan, mucos, tînăr (care pretinde lucrurĭ marĭ): cum să îndrăznească asta un țingăŭ? – Și țincăŭ (Br.). V. țincar.

țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii

țingău s. m., art. țingăul; pl. țingăi, art. țingăii

ȚÂNGĂU s. v. băietan, băiețandru, copilandru, flăcăiandru.

țîngău s. v. BĂIETAN. BĂIEȚANDRU. COPILANDRU. FLĂCĂIANDRU.

țângắu, țângắi, s.m. (pop.; peior.) 1. băietan, flăcăiaș, țingău, băiețandru. 2. (fig.) tânăr fără experiență.