țintire sf [At: ASACHI, S. L. II, 68 / V: (îvr) ~tare / Pl: ~ri / E: ținti] 1 (Îrg; rar) Fixare (a unei piese de lemn, de piele etc.) în cuie Si: țintuire (1). 2 (Îrg; rar) Fixare în cuie pentru a tortura Si: răstignire, țintuire (6). 3 (Îrg; rar; fig) Imobilizare. 4 (Îrg; rar) Oprire a mișcării cuiva. 5 (Îvr) Înfigere. 6 Ochire cu arma. 7 (Ccr) Obiectul în care se ochește Si: țintă¹ (20). 8 Lovire a unei ținte¹ (20). 9 (Fig) Concentare a atenției, a sentimentelor etc. într-o anumită direcție. 10 (Fig) Atac satiric, critic, la adresa cuiva. 11 (Fig) Insinuare. 12 Concentrare a privirii într-o anumită direcție. 13 Privire fixă și stăruitoare. 14 (Fig) Aspirație (către ceva). 15 (Fig) Scop.

ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti. 1. Ochire; (rar) semnul în care se ochește (v. țintă). Mreajă de funii făcînd, el atîrnă legat porumbelul Sus pe catargul înalt la vîrf, ca țintire săgeții. COȘBUC, AE. 98. 2. Fig. Năzuință, aspirație, țel, scop, țintă (II 3). Cuvîntul... prezenta... țintirile naționale și civilizatoare ale Asociațiunii. ODOBESCU, S. I 472. El n-are alte țintiri decît păstrarea păcii. BĂLCESCU, O. II 213. 3. Fig. (Rar, în expr.) Fără de țintire = în neștire, fără țintă. Nor ce treci făr’ de țintire! Eu ca tine sînt străin. BOLINTINEANU, O. 25.

țintare sf vz țintire

țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri

țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri

ȚINTÍRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)

ȚINTIRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)