șovăielnic, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 165^v/4 / V: (înv) șuveal~ / Pl: ~ici, ~ice / E: șovăi¹ + -elnic] 1 (D. mers, mișcări, atitudini etc.) Șovăitor (1). 2 (Pan; d. obiecte) Care și-a pierdut stabilitatea Si: balansat², legănat. 3 (înv; d. oameni; îf șuvealnic) Viclean. 4 (D. oameni) Șovăitor (3).

ȘOVĂIÉLNIC, -Ă, șovăielnici, -e, adj. Lipsit de fermitate în mișcări, în atitudini, în acțiuni; șovăitor. S-au adunat rubedenii îndepărtate și cupide, gata să facă dispărut un testament sau să smulgă bolnavei cu voința șovăielnică altul, dictat de neomenia lor. C. PETRESCU, V. 172. Nopțile de neodihnă adunate în ochii șovăielnici, stinși. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 202. Acțiunea e încurcată, șovăielnică, lipsită de logică. GHEREA, ST. CR. II 280. Om șovăielnic! Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt, Și fapta-i și cuvîntul deopotrivă sînt. ALECSANDRI, T. II 117.

ȘOVĂIÉLNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre mișcări) Care vădește șovăială. 2) fig. (despre persoane) Care este lipsit de fermitate, de hotărâre; nestatornic; schimbător. /a șovăi + suf. ~elnic

șovăĭélnic, -ă adj. (d. șovăĭesc). Șovăitor, nesigur, nehotărît: om, mers, răspuns șovăĭelnic. – La Dos. și șuvélnic (Grș.?).

șovăelnic a. 1. șovăitor; 2. fig. nedumerit: om șovăelnic.

șovăiélnic adj. m., pl. șovăiélnici; f. șovăiélnică, pl. șovăiélnice

șovăiélnic adj. m., pl. șovăiélnici; f. sg. șovăiélnică, pl. șovăiélnice

șovăielnic

șovăielnic.

ȘOVĂIÉLNIC adj. 1. v. împleticit. 2. v. nesigur. 3. v. ezitant.

ȘOVĂIELNIC adj. 1. clătinat, împiedicat, împleticit, nesigur, poticnit, șovăitor, (rar) clătinător, șovăind, șovăit. (Un mers ~.) 2. ezitant, nehotărît, nesigur. (Gest ~.) 3. ezitant, fluctuant, indecis, nedecis, nehotărît, șovăitor, (rar) șovăind, șovăit, (reg.) codelnic, (prin Munt.) pregetos, (înv.) înclinător, îndoielnic, pregetător, tîrzielnic, (fig.) oscilant. (Atitudine ~; om ~.)

Șovăielnic ≠ decis, ferm, hotărât, sigur, neșovăitor, neșovăielnic