înghiontire sf [At: DA ms / V: ~oldi / Pl: ~ri / E: înghionti] Lovire cu cotul sau cu pumnul Si: înghionteală, înghiontit¹.

ÎNGHIONTÍRE, înghiontiri, s. f. Acțiunea de a (se) înghionti și rezultatul ei.

înghioldi vt vz înghionti

înghioldire sf vz înghiontire

înghionti vtr [At: DA ms / V: ~oldi / Pzi: ~tesc / E: în- + ghionti] 1-2 A (se) lovi cu cotul sau cu pumnul Si: a (se) ghionti.

ÎNGHIONTÍ, înghiontesc, vb. IV. Tranz. A da ghionți, a lovi cu cotul sau cu piciorul; a ghionti. Îl înghionti pe omul de lîngă el. DUMITRIU, N. 93. ◊ Refl. reciproc. Străpunseră gloata înghiontindu-se și dînd din coate. DUMITRIU, B. F. 111.

A ÎNGHIONTÍ ~ésc tranz. A atinge, dând ghiont; a lovi ușor (pentru a semnaliza ceva); a îmboldi. /în + a ghionti

A SE ÎNGHIONTÍ mă ~ésc intranz. A face (concomitent) schimb de ghionturi (unul cu altul). /în + a ghionti

ghĭontésc v. tr. (d. ghĭont). Lovesc violent cu pumnu. Fac semn pe furiș cu pumnu. – Și ghĭontuiesc. Și ghĭoldesc = înghĭoldesc.

înghiontíre s. f., g.-d. art. înghiontírii; pl. înghiontíri

înghiontíre s. f., g.-d. art. înghiontírii; pl. înghiontíri

înghiontí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghiontésc, imperf. 3 sg. înghionteá; conj. prez. 3 să înghionteáscă

înghiontí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghiontésc, imperf. 3 sg. înghionteá; conj. prez. 3 sg. și pl. înghionteáscă

ÎNGHIONTÍRE s. v. îmbrâncire.

ÎNGHIONTIRE s. ghiontire, îmboldire, îmbrînceală, îmbrîncire, îmbrîncitură, împingere, înghionteală, (reg.) înghioldeală, înghioldire.

ÎNGHIONTÍ vb. v. îmbrânci.

ÎNGHIONTI vb. a (se) ghionti, a (se) izbi, a (se) îmboldi, a (se) îmbrînci, a (se) împinge, (pop.) a (se) buși, (reg.) a (se) brînci, a (se) înghioldi, (prin Mold.) a (se) blendi, a (se) blendisi, a (se) dupăci, (prin Olt. și Ban.) a (se) popîndi.