TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.

triumf sn [At: ȘINCAI, HR. I, 2/23 / P: tri-u~ / V: (înv) -iomf / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: lat triumphus, fr triomphe] 1 (În Roma antică) Onoare maximă acordată de către senat unui conducător militar victorios, constând în intrarea fastuoasă a acestuia în Roma, pe un car tras de patru cai albi, urmat de armata învingătoare, de captivi și de prăzile făcute. 2 (Înv; îlav) În (sau cu) ~ Însoțit de manifestări entuziaste. 3 (Îe) A duce (sau a purta) pe cineva în ~ A ridica pe cineva pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 4 Victorie de mare prestigiu în război Si: biruință. 5 (Fig) Succes moral Si: reușită. 6 (Fig) Motiv de glorie Si: fală.

TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.

TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În vechea Romă) Celebrarea victoriei, prin ceremonia intrării solemne în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatorii, ofițerii principali din armată și prizonierii făcuți în război. Consulii și generalii romani, încărcați de trofee și osteniți de victorii, se retrăgeau la coarnele plugului. Acolo, bătrîni și dezamăgiți, în pacea rustică, găseau consolarea... pentru zădărnicia tuturor triumfurilor. C. PETRESCU, R. DR. 39. ◊ Arc de triumf v. arc. Car de triumf v. car. ◊ Loc. adv. În triumf = însoțit de manifestații entuziaste, cu alai, cu pompă. ◊ Expr. A duce (sau a purta) pe cineva în triumf = a ridica pe cineva în sus (purtîndu-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu, solemn sau vesel. Cînd ieșii afară, unii mă sărutară, alții mă purtară în triumf. BOLINTINEANU, O. 410. 2. Victorie, biruință. Cu cît lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur. SAHIA, N. 40. ♦ Fig. Succes moral, reușită, izbîndă. Lupta împotriva concepțiilor idealiste, pentru triumful materialismului, este lupta pentru progresul științei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 55. Omenirea merge într-un progres continuu... fiecare pas al vieții omenești... este un triumf al binelui asupra răului. BĂLCESCU, O. II 10. – Pl. și: (învechit) triumfe (NEGRUZZI, S. I 43).

TRIÚMF s.n. 1. Celebrare a victoriei în vechea Romă, constând din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. Victorie, biruință; (fig.) succes moral, reușită, izbândă. [Pron. tri-umf. / < lat. triumphus, cf. fr. triomphe].

TRIÚMF s. n. 1. celebrare a victoriei în Roma antică, din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. victorie, biruință (în război). 3. (fig.) succes moral, reușită, izbândă. (< lat. triumphare, fr. triumphe)

TRIÚMF ~uri n. 1) (în Roma antică) Onoare acordată unui conducător de oști care a repurtat o victorie strălucită. ◊ Car de ~ car împodobit în care era purtat biruitorul; car triumfal. 2) Victorie strălucită. 3) fig. Succes decisiv; reușită mare. 4) Sentiment de mare satisfacție generat de o mare reușită. [Sil. tri-umf] /<lat. triumphus, fr. triomphe

triumf n. 1. onoare dată la Romani generalilor victorioși și care consta în a le face o intrare pompoasă și solemnă la Roma (v. arc): a duce în triumf, a purta pe brațe spre a-i face onoare; 2. victorie mare, izbândă strălucită: triumfurile lui Alexandru cel Mare; 3. succes splendid: pledoaria sa fu un triumf; 4. fig. efect mare obținut (vorbind de lucruri): triumful carității.

1) *triúnf n., pl. urĭ (lat. triumphus, d. vgr. thriambos; it. trionfo, sp. triunfo). Intrare pompoasă și solemnă acordată a unuĭ general roman învingător: a obține triunfu. Mare victorie: triunfurile luĭ Alexandru cel Mare. Mare succes moral: triunfu virtuțiĭ asupra vițiuluĭ. În triunf, trĭunfînd, triunfal: a duce pe cineva în triunf. – Fals triumf.

triúmf s. n., pl. triúmfuri (tri-um-)

triúmf s. n., pl. triúmfuri (sil. tri-um-)

triumf, -furi.

Triumf ≠ înfrângere

triúmf (-furi), s. f. – Victorie în război, succes moral, fală. Lat. triumphus (sec. XIX). – Der. triumfa, vb., din lat. triumphare; triumfal, adj., după fr. triomphal, lat. triumphalis; triumfător, adj. (care triumfă); tromf, s. n. (triumf, în anumite jocuri de cărți), înv., din mag. tromf < germ. Trumpf (Scriban).