răpune [At: M. COSTIN, ap. GÎDEI / V: (îrg) rep~ / Pzi: răpun, răpui / Cj și: să răpui, (înv) 3 să răpune / Ps: răpusei / Par: răpus / E: ml reponere] 1-2 vtr (Îvp) A (se) pierde. 3-4 vtr (Îvp) A (se) distruge (1-2). 5 vt (Îe) A ~ (ceva) din vedere A pierde din vedere. 6 vr (Îe) A se ~ din ochii cuiva A nu mai putea fi văzut. 7 vr (Îe) A-și ~ capul (sau viața, zilele) A-și pierde viața. 8 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de zile A omorî. 9 vt (În credințe religioase; îe) A ~ (cuiva) sufletul A face pe cineva să păcătuiască. 10-11 vtr (Reg) A (se) rătăci. 12 vt A ucide. 13-14 vtr (Fig) A pune capăt (la ceva) Si: a (se) sfârși. 15 vi A dispărea. 16-17 vri A muri. 18 vr (Rar) A se sinucide. 19 vr A-și cheltui toate puterile făcând ceva. 20 vt A învinge. 21 vt A subjuga. 22 (Fig) A copleși (11). 23 (Fig) A doborî (11). 24 vt A învinge într-o luptă de idei. 25 vt A întrece.

RĂPÚNE, răpún, vb. III. (Astăzi mai ales popular) 1. Tranz. A lua cuiva viața, a ucide, a omorî; (sens atenuat) a doborî, a distruge, a înfrînge. În scurt timp e răpus de o congestie pulmonară. SADOVEANU, E. 231. N-ai putut răpune Destinul ce-ți pîndi făptura. ARGHEZI, V. 117. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica. CARAGIALE, O. I 266. ◊ (Cu complementul «capul», «viața», «zilele», fig. «inima») Păgînii au răpus capul lui Ion-vodă. SADOVEANU, O. I 489. Frigurile bălții și oftica răpuneau tot vieți fragede. I. BOTEZ, ȘC. 86. Că cu cine-am petrecut Mi s-a dus, măre, s-a dus, Inimioara mi-a răpus. ANT. LIT. POP. I 134. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ♦ Refl. A-și pierde viața, a-și găsi moartea. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Radu-vodă... se răpusese de o groaznică și cumplită boală. ODOBESCU, S. I 70. Pe Cerna-n sus mulți voinici s-au dus... Și toți s-au răpus. TEODORESCU, P. P. 415. ◊ Refl. reciproc. Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe tată... dar nicicînd nu se răpuneau fără sfînta împărtășanie. DELAVRANCEA, O. II 160. ♦ A învinge într-o luptă de idei; a convinge. A avut mult bucluc și vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toți și i-a împăcat. SADOVEANU, B. 37. 2. Refl. (Rar) A se sinucide. Sărăcuț de maica mea!... S-a răpus domnul [inginer]. ODOBESCU, S. III 189. – Forme gramaticale: perf. s. răpusei, part. răpus. – Prez. ind. și: răpúi (SADOVEANU, O. VIII 218, DELAVRANCEA, O. II 121, TEODORESCU, P. P. 315).

A RĂPÚNE răpún tranz. pop. 1) (ființe) A lipsi de viață; a omorî; a ucide; a mântui; a sfârși. A fost răpus de un glonț. 2) fig. (inamici, adversari) A învinge, nimicind complet. /<lat. reponere

răpune v. 1. a omorî, a prăpădi: lupul a răpus boii; 2. a muri: Radu Vodă se răpusese de o cumplită boală OD.; 3. a pierde: moșia să-și răpue PANN; 4. fig. a dispare: a cărui origină ’n secoli s’a răpus GR. AL. [Lat. REPONERE, a pune de o parte, a pune în mormânt].

răpún, -pús, a -púne v. tr. (lat. repóno, -ónere, pun la loc, liniștesc; it. riporre, pv. vfr. rebondre, sp. reponer, pg. repór, V. pun). Vechĭ. Perd: a răpune averea. Azĭ. Dobor, înfrîng, înving, ucid, prăpădesc: dușmanu, boala l-a răpus.

răpúne (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răpún, 2 sg. răpúi, 1 pl. răpúnem, perf. s. 1 sg. răpuséi, 1 pl. răpúserăm; conj. prez. 3 să răpúnă; ger. răpunấnd; part. răpús

răpúne vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răpún, perf. s. 1 sg. răpuséi, 1 pl. răpúserăm; conj. prez. 3 sg. și pl. răpúnă; ger. răpunând; part. răpús

răpune (ind. prez. 1 sg. răpun, conj. răpună)

răpun, -pună 3 conj., -pusei 1 aor.

RĂPÚNE vb. v. asasina, bate, birui, copleși, covârși, cuprinde, distruge, împovăra, înfrânge, întrece, învinge, năpădi, nimici, omorî, potopi, prăpădi, răzbi, sfărâma, suprima, ucide, zdrobi, zvânta.

răpune vb. v. ASASINA. BATE. BIRUI. COPLEȘI. COVÎRȘI. CUPRINDE. DISTRUGE. ÎMPOVĂRA. ÎNFRÎNGE. ÎNTRECE. ÎNVINGE. NĂPĂDI. NIMICI. OMORÎ. POTOPI. PRĂPĂDI. RĂZBI. SFĂRÎMA. SUPRIMA. UCIDE. ZDROBI. ZVÎNTA.

răpúne (răpún, răpús), vb. – 1. A învinge, a întrece. – 2. A pierde, a face să piardă. – 3. A extermina, a anihila, a suprima. – 4. A ucide. – 5. (Refl.) A muri. Lat. rĕpōnĕre (Pușcariu 1436; Candrea-Dens., 1466; REW 7225), cf. it. rippore, prov. repondre, sp. reponer, port. repôr. – Der. răpuitor, adj. (care ucide).