PÍCUR, picuri, s. m. Pic¹ (II 1). – Sg. refăcut după picuri (pl. lui pic¹).

picur¹ sm vz pic¹

picur², ~ă a [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~i, ~e / E: picura] (Mun) Pestriț.

PÍCUR, picuri, s. m. 1. Picătură, strop, pic. Pe fundul fîntînilor n-a răsărit picur de apă. C. PETRESCU, R. DR. 153. Îi pusei la gura-ncleștată Să prindă din ploscă vrun picur de vin. COȘBUC, P. II 293. ◊ Fig. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptînd în față-mi trecutele nimicuri. EMINESCU, O. I 107. ♦ Cantitate mică de materie. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, O. I 82. 2. (Numai la sg.) Picurare, picuriș. Picurul streșinilor. 3. Fig. Sunet lin (produs mai ales de clopoței sau de instrumente muzicale), repetat la intervale mici. Nu mai ajungea pînă la mine picurul tălăngilor. SADOVEANU, O. A. II 212. Mă deșteptai în picurul unui glas domol. id. VI 66.

PÍCUR ~i m. 1) v. PIC II. 2) la sing. Cădere de picături; picurare. Se aude un ~. /Din picuri pl. lui pic

1) pícur n. fără pl. Rar. Poet. Picurare (maĭ ales vorbind de sunete, care „cad” ca și picăturile).

pícur (picătură) (reg.) s. m., pl. pícuri

pícur s. n., pl. pícuri

PÍCUR s. v. picătură.

PÍCUR adj. v. pestriț.

PICUR s. pic, picătură, strop, stropitură, (înv.) picurătură. (Un ~ de ploaie.)

picur adj. v. PESTRIȚ.