omenesc, ~ească [At: PSALT. HUR. 48^r/16 / V: (înv) oam~, (reg) omin~ a / Pl: ~ești / E: omen- (tema veche a lui om) + -esc] 1-2 a Care aparține (omului sau) genului uman Si: uman. 3-4 a Privitor la (om sau) la genul uman. 5-6 a Propriu (aspectului sau) firii omului Si: uman. 7-8 sp (Lucruri sau) fapte caracteristice omului Si: uman. 9 a (Îvp) Care aparține altui om Si: străin. 10 a (Înv; îoc boieresc sau ciocoiesc) Care aparținea omului de rând. 11 a (Îoc în devălmășie) Care aparține unui singur om Si: individual, personal. 12 a (Îvp) Prietenos. 13 a (Îvp) Blând. 14 a Convenabil. 15 a (D. limbă) Inteligibil.

OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care este propriu înfățișării sau firii omului, care ține de genul uman, (ca) de om; uman. O privi cu o mustrare omenească în ochi. C. PETRESCU, C. V. 368. Lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără măcar a cugeta că prin aceasta omoară o ființă omenească. NEGRUZZI, S. I 48. N-aveți țară, n-aveți lege, N-aveți inim-omenească! Intre voi n-avem ce-alege, Piară breasla boierească. BOLLIAC, O. 207. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. Porțiunile largi din lungul văilor constituie locurile cele mai bune pentru așezări omenești. PROBL. GEOGR. I 99. ♦ (Substantivat) Deosebesc într-o clipă fața marelui scriitor, unică prin monumentalitatea și omenescul ei. BOGZA, M. S. 91. 2. (În opoziție cu boieresc sau ciocoiesc) Care aparține omului de rînd. V. țărănesc. Vacile sînt ale statului? întrebai eu. – Sînt și omenești, dar cele multe-s a ciocoiului. SADOVEANU, O. V 64. ◊ (Substantivat, regional, cu sens colectiv) Lucruri străine, obiecte care aparțin altora. Fata toarce omenesc. SEVASTOS, N. 10.

OMENÉSC omeneáscă (omenéști) 1) și substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pământesc. ◊ Așezare ~ească localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~ească. 3) înv. (în opoziție cu boieresc) Care aparține omului muncitor de la sate; caracteristic țăranilor; țărănesc. /om + suf. ~esc

omenesc a. 1. ce ține de om: putere omenească; 2. fig. inteligibil: limbă omenească. [Tras din om, pl. oameni].

1) omenésc, -eáscă adj. (d. oamenĭ, pl. d. om). Uman, al omuluĭ, de om: corpu, neamu omenesc; limbă omenească. Fig. Plin de omenie, afabil, blînd: primire omenească. Țărănesc, de țăran: boĭ omeneștĭ și boĭ boĭereștĭ.

oamenesc, ~ească a vz omenesc

ominesc, ~ească a vz omenesc

omenésc adj. m., f. omeneáscă; pl. m. și f. omenéști

omenésc adj. m., f. omeneáscă; pl. m. și f. omenéști

OMENÉSC adj. 1. v. uman. 2. pământesc. (Obiceiuri ~ești.)

OMENESC adj. 1. uman, (pop.) creștinesc. (Purtare ~.) 2. pămîntesc. (Obiceiuri ~.)

Omenesc ≠ neomenesc

HOMO SUM: HUMANI NIHIL A ME ALIENUM PUTO (lat.) sunt om: nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin – Terențiu, „Heauton timorumenos”, act. I, scena 1, 25. Vers devenit expresie a sentimentului de solidaritate umană.

Amicus humani generis – (lat. „Amicul speței umane” sau, mai potrivit, „Prietenul neamului omenesc”, adică: amicul tuturor). În aparență, ar fi un compliment, dar de fapt această expresie se întrebuințează ca un reproș la adresa acelora care își acordă prietenia, fără nici o alegere, oricui. Acest lucru a fost criticat de către un moralist francez, contemporan cu Molière, anume Bourdaloue, care a spus că „amicul tuturor nu-i amicul nimănui”. Dar poate că această cugetare n-ar fi cîștigat o faimă universală, dacă ideea n-ar fi fost reluată de Molière în comedia Mizantropul (act. I, sc. 1). Eroul său, Alceste, reproșînd prietenului său Philinte că a copleșit cu amabilități și efuziuni pe un om care-i era aproape necunoscut, rostește o faimoasă tiradă, din care reproducem următoarele versuri în traducerea Ninei Cassian (Opere de Molière, vol. III): „Cel mai ales din oameni se va simți om șters Văzînd că îl amesteci cu-ntregul univers. Căci orice stimă are o pricină anume: Nu mai stimezi pe nimeni, stimînd o-ntreagă lume… Nu-mi trebuie-o făptură – oricît la mine-ar ține - Ce nu cinstește-un merit, așa cum se cuvine. Această prețuire vreau s-o resimt și eu. Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!” Acest ultim vers, care în franceză sună: „L’ami du genre humain n’est point du tout mon fait !”, a devenit cu timpul o maximă rezumată pentru cei care preferă latina, în expresia: Amicus humani generis. LIT.