MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în Țările Române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.

menzil [At: NECULCE, L. 67 / V: ~zăl, mezel, mezil, min~, mizil / Pl: ~uri / E: tc menzil] (Înv) 1 sn Serviciu de transport pentru călători și pentru corespondență în țările române, înainte de introducerea căilor ferate Si: oleic, poștă. 2 sn (Înv) Mezilhanea. 3 sn (Îc) ~-căpitan Căpitan de poștă. 4 sn Diligență. 5 (Îlav) Cu mare ~ în mare grabă. 6 sm Curier special călare Si: olăcar. 7 sn Act oficial sau înștiințare scrisă.

MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în țările românești, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.

MENZÍL, menziluri, s. n. (Învechit) 1. Poștă cu diligențe și cai, cu care se făcea, pînă în secolul trecut, transportul călătorilor și al corespondenței. Cu cai de menzil... avea să-l ducă... la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 175. Era un han cuprinzător cu căruțe de poștă și potcovăria nelipsită de orice conac al menzilului. CAMIL PETRESCU, O. II 139. 2. Curier, ștafetă. Nu mai zăbovi, ci trimete acum numaidecît menzil cu vestirea. GORJAN, H. II 154. – Variantă: mezíl (GORJAN, B. IV 35) s. n.^[1]

MENZÍL ~uri n. înv. 1) Serviciu pentru corespondență și pentru călători. 2) Căruță de poștă. /<turc. menzil

MENZIL s. m. și n. (Mold.) 1. S. n. Serviciu de poștă, olac. Antonie-Vodă ține menzilul di Ștefănești pîn-în Cameniță. NECULCE. ♦ Stație de poștă (unde se schimbau caii). Cu călărașii carii să întîmplă acolo, în menzil, vin la Moldova. GHEORGACHI. Atunce era greu țării la zahareli și menziluri la drumul Caminiții. CRB, 170^r. 2. S. n. Căruță de poștă, diligentă. L-au și pornit de-au venit în menzil la Ieși. NECULCE. Domnii veniia călări pînă la Dunăre, încă unii din domni au venit și în menzil. GHEORGACHI. ◊ Expr. Cu mare menzil = în mare grabă. Au plecat cu mare menzil la Țarigrad, crăpînd doua perechi de telegari pănă la Galați. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. 3. S. m. Curier, ștafetă, olăcar. Să se scrie împăratului cu menzil la craiul de la Basra ca să-i dea știre cum că l-au mazilit. H 1771, 93^r. 4. S.n.- Act oficial sau înștiințare scrisă. Au dat știre . . . cum că au murit, iar peste trei ceasuri au scos alt mezil, cum că s-au trezit. PSEUDO- E. KOGĂLNICEANU. Variante: mezil (CRB, 170^r; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU). Etimologie: tc. menzil. Cf. o l ă c ă r ie ; o l a c (1), o l ă c a r, v e a s t n i c.

menzíl n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] menzil). Vechĭ. Poștă (casa, oficiu, căruța, caiĭ). – Și mezil, minzil și mizil (de unde și numele orașuluĭ Mizil). – Ca adj. menzilesc, poștal.

cetal-menzil sn vz cetal-mezil

menzăl s vz menzil

mezel² s vz menzil

mezil s vz menzil

minzil s vz menzil

mizil s vz menzil

menzíl (înv.) s. n., pl. menzíluri

menzíl (poștă, diligență, act) s. n., pl. menzíluri

MENZÍL s. v. curier, diligență, mesager, poștalion, poștă, ștafetă.

menzil s. v. CURIER. DILIGENȚĂ. MESAGER. POȘTALION. POȘTĂ. ȘTAFETĂ.

menzíl (menzíluri), s. n. – Poștă (organizație, local și distanță). – Var. mezil, mizil. Tc. menzil, din arab. manzil (Miklosich, Etym. Wb., 94; Șeineanu, III, 79; Loebel 64; Lokotsch 1401; Berneker, II, 37), cf. ngr. μεντζίλι, bg., sb. menzil. – Der. menzilesc, adj. (de poște); menzilgiu, s. m. (poștaș), din tc. menzilci; menzilhanea, s. f. (localul poștelor), din tc. menzilhane, toate înv. (sec. XVII).