indulgent, ~ă [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~nți, ~e / E: fr indulgent, it indulgente, lat indulgens, -tis] 1-2 smf, a (Îoc sever) (Persoană) care iartă ușor Si: iertător. 3-4 smf, a (Persoană) care manifestă indulgență (1) Si: îngăduitor, tolerant. 5 a Care trece cu vederea. 6 a Care se arată bun cu cei care au greșit Si: iertător, îngăduitor.

INDULGENT, -Ă, indulgenți, -te, adj. Care iartă ușor, care trece cu vederea; îngăduitor. Boerescu luă o mutră de învățător indulgent care dojenește niște copii nepricepuți, REBREANU, R. II 88. Publicul era indulgent; el rîdea și aplauda, NEGRUZZI, S. I 343.

INDULGÉNT, -Ă adj. Iertător; îngăduitor; blând. [Cf. fr. indulgent, lat. indulgens].

INDULGÉNT, -Ă adj. care manifestă indulgență; iertător; îngăduitor; tolerant. (< fr. indulgent, lat. indulgens)

INDULGÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care iartă cu ușurință greșelile cuiva; îngăduitor; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bună înțelegere; îngăduitor; blând; blajin. Atitudine ~tă. /<fr. indulgent, lat. indulgens, ~ntis

indulgent a. îngăduitor.

*indulgént, -ă adj. (lat. indúlgens, -éntis). Îngăduitor, ĭertător, care persimte mult: cu răiĭ nu trebuĭe să fiĭ indulgent. Adv. În mod indulgent.

indulgént adj. m., pl. indulgénți; f. indulgéntă, pl. indulgénte

indulgént adj. m., pl. indulgénți; f. sg. indulgéntă, pl. indulgénte

INDULGÉNT adj. 1. v. iertător. 2. v. concesiv.

INDULGENT adj. 1. iertător, îndurător, îngăduitor, milostiv, (livr.) clement. (Om ~.) 2. concesiv, îngăduitor, tolerant, (înv.) răbdător. (Prea este ~!)

Indulgent ≠ exigent, riguros, sever, neiertător, neîngăduitor, netolerant, strict