HÂRBÁR, -Ă, hârbari, -e, adj. (Pop.; despre câini) Fără stăpân; de pripas. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea substantivat) Fără căpătâi, hoinar, vagabond, hârbareț. – Hârb + suf. -ar.

hârbar¹ sn [At: MARIAN, ap. DA ms / Pl: ~e / E: hârb + -ar] (Reg) Loc unde se află aruncate multe hârburi (3-5).

hârbar², ~ă [At: PANN, P. V. II, 117 / Pl: ~i, ~e / E: hârb + -ar] 1 a (Fam; d. câini și porci) Care-și bagă botul prin toate hârburile. 2 a (Fam; d. câini) Care rătăcește de colo-colo fără stăpân. 3 a (Fam; d. câini și porci) Blând. 4-5 smf, a (Om) care nu are locuință Si: hârbareț (3-4). 6-7 smf, a (Om) îndrăzneț. 8-9 smf, a (Om) murdar.

HÂRBÁR, -Ă, hârbari, -e, adj. (Fam.; despre câini) Fără stăpân; de pripas. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea substantivat) Fără căpătâi, hoinar, vagabond, hârbareț. – Hârb + suf. -ar.

HÎRBÁR, -Ă, hîrbari, -e, adj. (Despre cîini) Fără stăpîn, de pripas (umblînd hoinar, vîrîndu-și botul prin toate hîrburile). Cete de cîini hîrbari stăteau dinaintea ușilor, privind cu rîvnă la buturile de carne ce spînzurau în cîrlige. DUNĂREANU, N. 23. Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un cîine hîrbar, fără stăpîn. CARAGIALE, O. I 306. ♦ Fig. (Despre oameni) Fără căpătîi, vagabond; p. ext. afemeiat. (Adverbial) Nici nensurat, în urmă, să umble prin sat hîrbar. PANN, P. V. II 117.

hărbar(eț) a. lacom, desfrânat; să umble prin sat hârbar PANN; ei hârbareți vor să fie NEGR. [Origină necunoscută].

hîrbár (Munt.) și hîrbáreț (Mold.), -ă adj. Căruĭa-ĭ place să umble pin hîrburĭ (pin oalele cu mîncare) ca să linchească, lacom.

hârbár (pop.) adj. m., pl. hârbári; f. hârbáră, pl. hârbáre

hârbár adj. m., pl. hârbári; f. sg. hârbáră, pl. hârbáre

HÂRBÁR s. v. derbedeu, golan, haimana, vagabond.

hîrbar s. v. DERBEDEU. GOLAN. HAIMANA. VAGABOND.